Călin Ciobotari
Ambiția formulată la Gala Premiilor UNITER de la Bistrița, din 2022, de autoritățile locale și de Radu Afrim, bistrițean la origini, aceea de a pune acolo bazele unui teatru pare mai aproape de concretizare ca oricând. În plină vară, când majoritatea teatrelor din România și-au închis deja stagiunile, Centrul Cultural Municipal „George Coșbuc” Bistrița, în parteneriat cu Teatrul Național „I.L. Caragiale” București, dă lovitura cu un spectacol foarte puternic, La câțiva oameni distanță de tine. Premiera a avut valoarea unui început de drum, a unei inaugurări, astfel încât Radu Afrim, regizorul spectacolului, a personalizat, mai mult sau mai puțin simbolic, proiectul: l-a cooptat ca dramaturg pe scriitorul bistrițean Dan Coman (cu care nu e la prima colaborare) alături de care a construit o lume cu specific bistrițean, în care se vorbește cu accent ardelenesc și în care numele orașului precum și multe alte repere ale locului sunt frecvent rostite/ aluzionate. A invitat șase actori de la TNB, toți în formă excelentă, și a făcut unul din acele spectacole care te bulversează într-un hal fără de hal. S-a bucurat, desigur, și de deschiderea autorităților locale, Gavril Țărmure, directorul Centrului sus numit, fiind unul din entuziaștii susținători ai ceea ce a putea numi „Bistrița teatrală”.
În fapt, în stilul său atât de caracteristic, Radu Afrim a jucat la două capete. Localizările la care apelează dau, desigur, satisfacție unui public ce trebuie sedus, însă, pe de altă parte, sunt înșelătoare, căci ascund un strat secund, mult mai general, în care Bistrița devine un semn, o esențializare pentru multiple „sentimente românești ale ființei”, unul din toposurile în care, la fel ca în multe altele, dramele și bucuriile unor oameni simpli se derulează în surdină, ascunse între pereții vreunui apartament umil sau între marginile unui mormânt definitiv închis. E de spus de la început că textele lui Dan Coman ce alcătuiesc cele două povești distincte din spectacol sunt absolut copleșitoare. Au o teribilă forță narativă, le poți povesti după spectacol cui te întreabă de ele, mixează excelent umorul cu dramatismul și propun personaje solide, individualizate dar, simultan, și purtătoare de cuvânt ale unor categorii psiho-sociale. Dramaturgia de spectacol e deopotrivă poetică și prozaică, iar metaforele vizuale ale lui Dan Coman au, în ele însele, valoarea unor scene propriu-zise. Pur și simplu te bucuri auzind și văzând cuvintele acestui spectacol. O altă calitate demnă de notat a dramaturgiei în discuție ține de familiaritatea pe care ne-o procură. Furați de poveste și de fluiditățile ei, ne trezim implicați până peste cap în lumi pe care le recunoaștem, ni le reamintim și, culmea, ni le asumăm. Nu cred că există spectator care să nu se fi gândit măcar o dată la sine sau care să nu se fi auto-distribuit, voluntar sau involuntar, în țesătura narativă și situațională din La câțiva oameni distanță de tine.
În esență, tema majoră a spectacolului este cea a efectelor pe care le produce migrația în mentalul și sensibilitatea celor implicați. Afrim și Coman nu se rezumă însă la acest subiect care, de ceva timp, să recunoaștem, are o anume uzură. Ei lărgesc cadrele discuției explorând o temă mult mai subtilă, o temă a plecării (nu doar în străinătate, ci și, spre exemplu, a plecării din sine) și a punerii în oglindă/ dialog a celor ce pleacă și a celor ce rămân. Pe de o parte se merge pe o problematică oficială, de tip social, pe de altă parte, este accesat un palier psihologic ale cărui reliefuri sunt tulburătoare. O întrebare de fundal vine să complice și mai mult lucrurile: cine e vinovat? Tonul general nu e, însă, unul inchizitorial, ci dominat de o emoționantă căldură umană, o duioșie nereținută față de personaje și față de dilemele pe care ele le au, o privire plină de compasiune pentru disperarea cu care se mint și se iubesc unele pe celelalte ca într-un carusel al apropierilor și al distanțărilor, al abandonurilor și alrevenirilor. Mama rămasă singură, mama plecată la muncă în străinătate, tatăl absent sau tatăl prăbușit, fiul debusolat, fiica traumatizată ce caută lumină sunt câteva din figurile dominante ale acestor familii în derivă. Afrim revine astfel la o temă ce i-a însoțit întreaga creație, familia și destrămarea ei, însă, mai mult ca oricând, pare că o face cu un surâs nespus de cald, cu o împăcare. Regizorul renunță și la evadările în suprarealism cu care ne obișnuise, preferând o privire senină, frontală asupra acestei realități. În nu puține din secvențele sale, spectacolul acesta pare un luminos și tonic exercițiu de umanism… Râsu’-plânsu’, formulă caragialescă considerată definitorie pentru spiritualitatea noastră, devine metodologia preferată în construcția unui show teatral în care râdem și plângem non-stop.
Sabina și Bianca Veșteman propun o scenografie realist-simbolică suplă și despovărată de elemente inutile. Pe de o parte, decorul e menit să ne introducă în spațiile private ale personajelor (bucătărie, dormitor, încăpere dintr-un centru de dezalcoolizare etc.), pe de altă parte conține structuri-semn precum mormântul/ spațiu al memoriei acoperit cu pietre albe sau decupajul central, vertical, ce indică fie o altă geografie, fie o altă realitate… Integrat perfect în atmosfera Palatului Culturii din Bistrița, decorul devine repede suport pentru acel sentiment de familiaritate pe care spuneam că îl oferă dramaturgia. Notabile, de asemenea, costumele, cu unele accesorizări foarte puternice (șobolanul de pe pătura Babei austriece, borseta polițistului, ținutele babelor dansatoare de la nuntă etc.).
Ridicat în mai puțin de trei săptămâni, La câțiva oameni distanță de tine oferă și alte tipuri de bucurii spectatorului: privilegiul de a asista la actorie de înaltă clasă. Mamele Nataliei Călin și ale Mirelei Oprișor sunt mai mult decât simple roluri; jucate cu intensitate, cu bogăție de sensuri și control deplin pe nuanțe, se încarcă de energii nebănuite, ducându-ne în acele atât de rare situații teatrale în care arta se întâlnește cu viața, confundându-se cu ea. Două personaje memorabile îi ies și lui Marius Bodochi. Primul, o compoziție savuroasă, un polițist pensionat, cu borsetă, costum de culoarea oului de rață și specializări în folclor ardelenesc; al doilea, în contrapunct, o figură paternă încărcată de îngândurare, de resentiment, de vulnerabilitate. Și Baba austriacă a lui Marius Manole e de neuitat, personaj pe care, sunt convins, publicul bistrițean îl va adopta pe termen lung; același Manole ne oferă și foarte reușita și precisa figură a unui fiu surprins în diferitele sale etape existențiale și psihologice. Îl secondează Flavia Giurgiu, atât de bună încât îi regreți dispariția din partea a doua a spectacolului; Fiica Flaviei, una ce pleacă, ne lasă să întrezărim în ea distanțele, dorul, înstrăinarea, iar jocul atât de sensibil al actriței creează conturul unui personaj-rană cu care nu poți decât empatiza. În fine, lui Ștefan Iancu îi aparține finalul spectacolului, cu unul dintre cele mai intense momente de dramatism, prețios prin puritatea asumării și prin delicatețea cu care Ștefan ne invită să privim în interiorul personajului său.
E un început excelent pentru proiectul teatral bistrițean. Rar mi-a fost dat să văd un public atât de sincer atașat de ceea ce tocmai văzuse, aplaudând minute în șir ceva ce nu doar i-a plăcut, dar și ceva ce așteptase de atâta vreme, ceva ce îi lipsise fără să știe că îi lipsea…
Centrul Cultural Municipal „George Coșbuc” Bistrița, Teatrul Național „I.L. Caragiale” București – La câțiva oameni distanță de tine, de Dan Coman. Regia: Radu Afrim. Scenografia: Sabina și Bianca Veșteman. Distribuția: Marius Bodochi, Marius Manole, Mirela Oprișor, Natalia Călin, Flavia Giurgiu, Ștefan Iancu. Data vizionării: 1 august, Palatul Culturii, Bistrița.
