Călin Ciobotari
În urmă cu aproape un deceniu, regizorul Radu Nica, alături de doi creatori foarte puternici, coregraful Florin Fieroiu și compozitorul Vlaicu Golcea, ofereau publicului ieșean un spectacol mult peste media repertorială a Teatrului „Luceafărul” Iași – Prințul fericit, după Oscar Wilde, un produs teatral ce a rămas fixat în memoria afectivă a spectatorilor mici și mari din dulcele târg. Acel Prinț a reprezentat totodată și un scurt moment de cotitură în filosofiile estetice ale unui teatru ce părea dornic să se reinventeze, dar care, cu timpul, și-a abandonat din nou opțiunile pentru refresh, redevenind tern și parțial frecventabil. În mod cert, nostalgia după Prințul fericit și, mai ales, după stările pe care acel spectacol le-a lăsat în noi au stat la baza unui inspirate decizii de reconstituire a universului lui Oscar Wilde, cu o echipă păstrată, în linii mari, neschimbată, și cu un text, Uriașul egoist, în care realismul poetic, tonul alegoric, dar și temele favorite ale celebrului scriitor sunt la ele acasă.
Lectura regizorală a lui Radu Nica rămâne una fidelă poveștii de secol XIX, redimensionată scenic printr-un foarte funcțional amestec de dramatizare și story-telling (dramatizarea îi aparține Danielei Șilindean), scenariu fluent în care liniile narative și cele acționale se întrepătrund fără „prea-mult”-uri și fără „prea-puțin”-uri. Actorii sunt când personaje, când naratori, ieșirile și intrările în rol derulându-se cu un firesc și o simplitate încântătoare. Nica păstrează valențele parabolice ale poveștii, condimentând-o cu elemente de teatralizare, dar și cu o ironie inteligentă ce actualizează discret lumea propusă de Wilde. E multă prospețime, e mult prezent continuu, dar și multă educare neostentativă (a copilului și a adultului) în ceea ce auzim și vedem în ora de înaltă calitate emoțională ce ni se oferă.
Din punct de vedere vizual, centrul atenției e captat de grădina Uriașului, spațiu în care se consumă marile întâmplări ale narațiunii: jocul copiilor, apoi însingurarea, izolarea, popularea cu personajele ostile ale Iernii, înflorirea, șansa, moartea, dar și mântuirea. Stilizată, încrustată grafic în structuri semitransparente, evocând deopotrivă fragilitatea și frumusețea pură a naturalului, grădina se suprapune scenei, într-o elegantă metaforizare a teatrului însuși, dar și a lumii prin care, ca într-un vis, defilează anotimpuri, stări de spirit, sunete și tăceri, mișcări și așteptări, ecouri ale binelui și ale răului. Regizorul alege să păstreze stratul creștin al textului, însă fără a-l sublinia în mod accentuat, ci mutând textul final din rostirea live în voci atemporale ce continuă să rostească povestea din off. Spectacolul se deschide astfel din prezentul nostru către un dincolo de timp și de spațiu, acolo unde grădina paradisului devine o prelungire simbolică a acestei grădini pe care o avem în fața ochilor. O altă decizie importantă pe care regizorul a trebuit să o ia ține de ilustrarea scenică a morții, rar practicată în teatrele pentru copii. E unul dintre cele mai emoționante și mai intense vizual momente din spectacol: cârja uriașului, bătrân acum – rafinată și sugestivă reducție simbolică – e împrejmuită de flori ce se înfig în podea alcătuind, gradual, conturul vegetal-metaforic al unui mormânt. Moartea își pierde astfel tonalitățile sumbre, înfricoșătoare, devenind o pașnică și naturală despărțire.
Memorabil este, apoi, stratul muzical al spectacolului, atât de pregnant și de expresiv încât îți lasă impresia că ai putea urmări cu ochii închiși evenimentele scenice. „Anotimpurile” lui Vlaicu Golcea sunt încărcate cu nuanțe, cu subtilități, cu reliefuri din care se nasc temperaturile scenei, cu ruperi de ritm (ca în pasajele de rock ale personajelor iernii) sau cu notele unei vagi nostalgii (ca în secvențele de început ale jocului). Povestea propriu-zisă e însoțită mereu de o veritabilă poveste sonoră, pe cât de complexă, pe atât de accesibilă sensibilității. E atât de palpitant și emoționant, bunăoară, să urmărești cum se naște fonic primăvara, de la ambiguitățile și tensiunile primelor semne până la imnul bucuriei din împrimăvărarea deplină. Iar universul sonor al lui Golcea nu se reduce doar la muzică, ci și la multe alte sunete a căror existență în scenă nu e niciodată gratuită. Ce mi se pare interesant, e că muzicii i se întâmplă ceva foarte rar în spectacolul de teatru: ea nu e doar un alt mediu al poveștii sau banal accesoriu de montaj, ci, pe alocuri, ai sentimentul că muzica devine veritabil martor a ceea ce se petrece cu scena și… cu noi.
La rândul ei, Cristina Milea excelează în costumele pe care le propune. Amprentele ei stilistice se regăsesc în special în costumele Gerului, Crivățului, Zăpezii și Grindinii, apariții exotice, coșmarești, ieșite din tiparele vestimentare, spectaculoase cromatic și cu outfit-uri ce nu rămân fără efecte în imaginarul publicului. În contrapunct, uniformele copiilor sunt calde și purtând în ele seninul, inocența. Uriașul, la rândul său, nu e o apariție care să înfricoșeze: simplitatea unui costum obișnuit ni-l face familiar de la primele sale apariții; exact la fel de familiar ca și egoismul pe care i-l contemplăm nu fără sentimente de vinovăție personală. În fine, în alte secvențe, scenografa propune esențializări poetice, precum acele aripi înfrunzite ce alungă iarna, întunericul, singurătatea. Și din perspectiva decorului semnat de Ioana Popescu, esențializarea intervine frecvent: zidul e redat printr-o panglică de acces interzis, copacul de o scară etc.
Florin Fieroiu asigură coregrafia spectacolului. O face cu eleganța, sensibilitatea și precizia pe care i le cunoaștem atât de bine. Cantitatea de mișcare coregrafiată e imensă, aproape fiecare scenă avându-și propriile-i linii, propriile-i dinamici, general omogenizate într-o stilistică desăvârșită.
Actoria de foarte bună calitate împlinește acest spectacol atât de delicat și, totuși, atât de puternic, atât de clasic și, totuși, atât de urgent prin adevărurile inconfortabile pe care le transportă…
Teatrul pentru Copii și Tineret „Luceafărul” Iași – Uriașul egoist, după Oscar Wilde. Regie: Radu Nica. Decor: Ioana Popescu. Costume: Cristina Milea. Coregrafie: Florin Fieroiu. Muzică&sound design: Vlaicu Golcea. Asistent regie: Irina Caraulă. Asistent muzică: Oana Hodade. Dramatizare: Daniela Șilindean. Cu: George Cocoș, Ioana Corban, Aurelian Diaconu, Camelia Dilbea, Claudiu Gălățeanu, Ioana Iordache, Alex Iurașcu, Beatrice Volbea. Data vizionării: 25 septembrie 2022
