Lavinia Lazăr
„Bună Lavinia, ai fost selectată la rezidența artistică „Școala de Acasă – Acasă la Hundorf 2020”. Așa a fost telefonul, poate cel mai important telefon pe care l-am primit în epoca pandemiei. Participarea mea la Rezidența artistică „Acasă la Hundorf” a venit ca dorință de a continua și de a realiza un reportaj, un jurnal tip mărturie a ceea ce am început eu în urmă cu doi ani – „Jurnalul unei călătoare – reflexe ale vieții moderne în șatră” care include trei părți: istoria romilor, un jurnal de fotografii cu povești de viață și 16 interviuri cu activiștii romi.
„Umblăm, umblăm pe drumuri lungi”…
Experiența din cadrul rezidenței a fost una de bun augur pentru că a venit și cu ideea de a fi adevărată, sinceră, autentică. Cumva, mi-am amplificat aceste date pe care, sper eu că le dețineam și înainte. Oricum, adevărul eliberează, iar viața fiecăruia e unică. Adevărul personalizat e cel mai bun și sănătos.
Am ajuns pentru prima oară în Viișoara, unde mă aștepta o casă cu multe piese de mobilier foarte bine conservate și păstrate. O lume pașnică, pe gânduri, dar cu un crez puternic că într-o zi va vedea și curcubeul. Două săptămâni pline, în care am văzut furtuni și nori apocaliptici, am auzit sunetul clopotelor noaptea pentru a diminua pericolul ploilor, am descoperit cimitirele sașilor (monumente vechi încă din 1840). Un colț de lume în care sașii au dispărut după anii 90, iar românii au rămas în număr din ce în ce mai mic… Aici, în Hundorf, Viișoara, am stat la povești atât cu românii, cât și cu romii, descoperind două zone supranumite „Țigănime”. Am încercat să surprind pulsul comunității din această zonă și să văd care este modul și stilul lor de a trăi. Într-un reportaj fără prejudecăți, am dorit să arăt cum trăiesc localnicii. Între tradiție și modernitate. Care le sunt frustrările și speranțele.
Prin intermediul acestei experiențe, am continuat fără îndoială o amplă frescă a vieții din „Țigănime” și de lângă ea. Mergeam în necunoscut și la fața locului cunoșteam o mie de povești reale. Eu cred că acest jurnal poate fi privit drept o transferare în poveste adevărată, în poveste de viaţă a imnului internaţional al romilor, cel care începe tot cu imaginea călătoriei: „Umblăm, umblăm pe drumurile lungi”.
Nea Nelu, Susana Haiduc, Iancu…
Scopul acestor studii arată paralele dintre români și romi, cei din urmă care vin dintr-un „neam rătăcitor” şi îi vor cunoaşte mai bine cei care vor citi poveştile despre ei, le vor privi chipurile din fotografii şi le vor asculta mărturisirile consemnate. Mi-am dat un reper temporar ca în aproximativ doi ani să desfășor tot acest demers, să mă ocup de originile lor, de căile lor de migrare, de răspândirea lor pe diferite regiuni ale lumii din Evul Mediu până în prezent, de limba lor, de legile căsătoriei și a religiei lor, despre meseriile pe care le practică și în actualitate și acum, iată, continui studiul prin experiența mea în Hundorf.
În prima zi a venit în vizită Nea Nelu cu care am empatizat încă din prima clipă. Nu-i deranjează nimeni și abia așteaptă să se confeseze unor persoane mai tinere, cu o vibrație energetică puternică. Pe 1 iunie a plouat mult, ceea ce nu m-a împiedicat să încep lucrul pe teren. După ce am aflat povestea de viață spusă de Nea Nelu, am căutat mai departe dialoguri vii la Susana Haiduc, o altă vecină vorbăreață. Am așteptat până a venit din grădină și am admirat casa cu multe nuanțe de verde, de culori deschise, în general, stridente. Înaintea ei, aici au locuit niște romi, iar stăpânul casei cânta la vioară. Era (re)cunoscut cântărețul satului. Ultima casă pe care am descoperit-o în aceea zi a fost aceea a familiei Iancu. Scaune multe în cameră, haine puse multe într-un colț și multă căldură din partea oamenilor. Romi pocăiți. Mi-au dat de înțeles ce legătură strânsă au cu divinitatea. Se bucurau de răsăritul soarelui sau de îmbrățisarea adevărată. Oamenii simpli sunt cei mai fericiți. De fapt, nu există fericire, doar clipe. Pe 2 iunie am dat buzna în grădina pe care o avem la îndemână. Tot astăzi, am descoperit una dintre zonele supranumite „Tigănime”. E cam la 15 minute distanță de casă. O adevărată familie numeroasă formată din Rosalia (bunica), Rosalia (mama), copii și nepoți. Stăteau în fața porților. Mulți câini. În interior, pe gresie, aveau pui, (ceea ce mi s-a părut total neașteptat), covoare pe pereți puse invers care aveau influențe orientale, vaze cu flori colorate de plastic și mobilă roșie. Au principii, dar nu neapărat tradiții care să-i oglindească în arta meșteșugului. Lucrează prin Germania sau „cu ziua” cum se spune. Seara am petrecut-o pe terasa lui Nea Nelu, alături de colegul meu Mircea (care e pictor) cu care am colaborat constant în legătură cu realizarea fotografiilor, cu felul de a gândi etc..
Pe 3 iunie, după ce s-a pornit să plouă, l-am găsit pe nea Petrică, un rom care a fost atât de sincer cu mine, încât povestea lui de viață am luat-o drept mărturie și subiect de film. Era îmbrăcat cu un hanorac negru cu galben și niște pantaloni negri. Chipul lui parcă îmi transmite o asociere cu oamenii din Mexic sau din Cuba. Cu o privire gânditoare și cu o pungă de fasole albă pe masă, am început să dialogăm câteva minute bune despre experiențele lui din alte țări care nu au fost tocmai fericite.
Prima parte a zilei de 4 Iunie a fost destinată familiei Marcoș. Am ascultat alte întâmplări marcante pentru ei, cum ar fi plecatul în Germania, moartea fratelui lui Nea Traian, soțul Emiliei. Au o grădină mare, cu flori și vie. Crini portocalii și trandafiri mici roșii. Am fost servită cu pâine cu untură, ceapă verde și varză murată. Un deliciu. Uși mari albastre, camere mari, înalte… ca un conac boieresc. Între timp, a venit și medicul veterinar să-i facă injecție porcului. Patru ore în care lumea de aici a avut timp să rememoreze stări, conexiuni și acțiuni. Am continuat drumul cu vizita la tanti Maria Suciu. I-am luat din poartă ziarul „Cuvântul liber”, ziarul local care avea mare ca titlu „Nemulțumiți, pesemne, de țara pe care o au, ungurii își vor imperiul înapoi”. Tanti Maria este o femeie mică de statură, senină și grijulie în felul în care dă răspunsuri. „Răspund, dar să văd dacă voi ști a răspunde.” O casă micuță, cu grădină. Un spațiu primitor. Pe frigiderul ei erau puse la uscat flori. O pisică neagră mișuna pe la picioarele noastre.
Următoarea zi a fost una productivă ca și celelalte pentru că am cunoscut-o pe Claudia din „Țigănime”. O femeie puternică cu opt copii. O casă mică în construcție. O fire sociabilă. Drumeția spre ea a devenit ceva organic. Fetița ei spăla vase și căni într-o oală roșie. Am stat cam 20 de minute și mi-am făcut o imagine despre ei. Își iubesc copiii și luptă să aibă o viață mai bună decât au avut-o ei.
Fără tradiție, în inima prezentului
7 Iunie. Slujba de la biserică. Aici, clopotele parcă sună altfel. E un strigăt de ajutor mai mult. Sunt sunete „mai firave”. Era totul împodobit, iar cântările m-au impresionat și mi-au dat șansa unor contemplări… În tot satul sunt troițe, unele mai bine păstrate, altele trecute de timp. În orice caz, e un semn că, aici, lumea rezonează cu credința și cu înțelepciunea populară. Seara, am petrecut și cu doi adolescenși frumoși, Andrei și Sidonia. L-am întâlnit pe Nichita Stănescu la pick-up și am tot ascultat muzică veche.
Am început o a doua săptâmână aici. Am impresia că sunt de-o viață. Totul mi se pare foarte familiar. Am vizitat o familie cu patru copii. Tăiau porcul. Un sfert de ureche era a mea. Musai cu un pic de sare. Copiii erau în plină joacă cu verișorii de etnie romă. Strălucire pe chip. Ne-am jucat și mi-am dat seama că ei sunt cei mai liberi.
Pe 9 iunie am dialogat cu tânărul Andrei. Am primit răspunsuri pline de autentic legate de Viișoara, de relația lui cu colegii romi și de sentimentul de acasă în care va căuta cel mai adesea liniștea chiar dacă va fi plecat peste câțiva ani în depărtări.
Plecare sașilor a fost o decădere pentru acest sat, s-au înmulțit casele de vânzare, iar altele s-au prăbușit pur și simplu. Încă nu simt speranțele unui nou început: mulți bătrâni, puțini copii. Când îi întreb de ce ar veni un om străin să se stabilească aici sau să se mute pentru o perioadă nu au un răspuns anume. Evită.
Comunitatea romă din Viișoara nu are nici un fel de tradiție, spre deosebire de celelalte mahalale sau spații marginale. Nu au conflicte cu ceilalți. Nu există nici mari ambiții, ci pasivitate. Dacă în alte zone din țară, am avut de negociat, aici nu a fost vorba de asta. Tinerii sunt majoritatea plecați în Germania sau Slovenia. Pe 10, 11, 12 iunie am început diminețile în cimitirul de lângă noi. Mircea a realizat o lucrare care consta în pictarea unor trandafiri (toți diferiți) pentru unul dintre morminte. A fost ceva care m-a scos din cotidianul obișnuit pentru că a fost prima oară când petreceam timp în așa fel. Acel loc inspira mai degrabă liniște, nu vreo frică anume. Pe 12 iunie am vizitat cimitirele din sat. Pe 13 și 14 iunie deja ne pregătim fiecare de plecare.
Realizarea și continuarea jurnalului meu prin care am încercat să surprind viața, chipul și tradițiile omului rom – tânăr sau bătrân, copil sau părinte a avut drept scop, printre altele, reliefarea unor concepte legate de integrare. Cum și în ce fel ne păstrăm identitatea etnică diferită de a celorlalți? A-ți respecta obligațiile, a-ți cunoaște drepturile, a putea să-ți manifești identitatea în spațiul public, nu doar în spațiul privat – par deziderate simple, însă, în realitate, atât de dificil de împlinit în România…
