Un ieșean la Beijing

Cătălin-Mihai Ștefan

 După aproape trei săptămâni de la întoarcerea în țară încă sunt cu mintea la cele văzute în China. Și nu pentru că aș fi vrut să rămân acolo de tot sau că aș vrea să mă întorc mâine, ci pentru că am luat contact cu o cultură total diferită de ce aflasem până atunci cu ochiul liber, nu în filme documentare, nu în albume foto sau din povestiri. Și simt că, dacă nu scriu despre toate acele lucruri, nu-mi găsesc liniștea de a merge mai departe decât aparent.

Mii de tone de cărți

Ca să respect o cronologie aproximativă, în perioada 22-26 August am fost la Beijing invitat de Institutul Cultural Român la Salonul Internațional de Carte, despre care se spune că ar fi cel mai mare din lume. Am fost o trupă omogenă, deci perfectă: Marius Chivu, Mihaela Gligor, Adrian Lesenciuc, Dan Pleșa, Liviu Ioan Stoiciu și Robert Șerban, pluton condus de Andrei Novac. Să-i prezint pe fiecare nu are rost pentru că sunt persoane publice, cu (auto)biografiile la vedere în online și pe rețelele de socializare. Salonul s-a desfășurat într-o clădire construită pe o suprafață imensă în mod special pentru târguri de tot felul. Organizarea -impecabilă, mii de tone de cărți expuse fără vânzare, bineînțeles, ca la orice eveniment de o asemenea anvergură care se respectă, cât despre lansarea revistei Iocan (Marius Chivu și Dan Pleșa), lecturile noastre de poezie (Liviu Ioan Stoiciu, Robert Șerban și subsemnatul) și alocuțiunile pe tema Zilei limbii române (Mihaela Gligor și Adrian Lesenciuc) s-au petrecut într-un firesc foarte plăcut și în compania unor invitați chinezi despre care am aflat că unii dintre ei erau cunoscători și vorbitori de română.

La Marele Zid Chinezesc și alte minunății

Cum ar face orice om normal care a văzut Marele Zid Chinezesc doar la Teleenciclopedia și în documentare mai detaliate, ne-am rezervat o zi să îl vedem. Nu o să mă străduiesc să vă conving de maiestuozitatea lui, nici n-o să vă îndemn să mergeți să-l vedeți pentru că știu că fiecare om își dorește să-l vadă măcar o dată în viață, dar țin să precizez că încă de la vederea lui de la foarte mare depărtare și până la atingerea lui fizică treci prin mai multe forme de muțenie provocată de uimirea că ești ajuns lângă o minune arhitecturală construită în creierii munților, de-a lungul și de-a latul a 2000 de ani, cu sacrificii omenești, cu tenacitate și pornind de la simpla idee că totul e posibil. E singura zi când am văzut soarele, eveniment rar cauzat de smog, deși clima din China e foarte asemănătoare a noastră, cu deosebirea că există o diferență de ± 10 grade vara și iarna, față de temperaturile de la noi.

Vizita la Mormintele imperiale Ming (dinastie care a condus 276 de ani) a fost diferită de cea de la Marele Zid, în primul rând prin omniprezența cicadelor aflate în perioada de reproducere, motiv pentru care produc un sunet neobișnuit pentru urechile europenilor, cu toate că insecta poate fi întâlnită și pe continentul nostru, deși nu în număr atât de mare. E uimitor cum chinezii au printre alte moșteniri genetice și pe cea a cultului pentru detaliu. Abia mergând acolo îți dai seama cât de solicitantă este urmărirea lor și felul cum crează un ambient aflat într-un echilibru perfect cu natura pentru că drumul spre morminte duce printr-un parc imens, un drum inițiatic care te face să te oprești la tot pasul și să urmărești când inscripția de pe o piatră, când un ansamblu de coloane, când basoreliefuri de toate mărimile, înainte de a intra pe poarta ce duce către Turnul Sufletului, din zidurile căruia cresc specii de conifere, sau înainte de intrarea în Palatul Subteran numit și Întunecat.

Cu riscul de a părea că mă eschivez, îndrăznesc să afirm că cele văzute acolo se pot povesti cu greu (ceea ce tocmai fac acum), respectiv deloc pentru că acele locuri trebuie călcate cu piciorul, atinse cu mâna, pipăite cu ochiul, gustate cu nările pline pentru ca mai apoi să te surprinzi căzut într-o tăcere profund meditativă dăruită de un spirit al locului aflat acolo dinaintea existenței omului care a avut îndrăzneala de a încerca să îl corporalizeze. Și țin să fac aceste afirmații din cauza ideii conform căreia spiritualitatea ar exista doar în țările ortodoxe.

Beijingul și ciudățeniile lui

Beijingul e un oraș plin de contraste. De la un splendid exemplar de Lamborghini Huracán până la, cred, clasice la ei, SUV-uri (automobilele cu „talie” mai mică nu sunt foarte căutate), de la scutere de toate mărimile, felurile și anii de fabricație la ricșele cu câte trei sau patru locuri. De la clădiri de sticlă și oțel (fiecare cu alt design arhitectural – nu am văzut zgârie-nori) până la jupuitele blocuri de locatari de până în 10 etaje de care noi avem puzderie și, de ce nu, până la hutongurile unde poți admira clădiri tradiționale care adăpostesc magazine și ateliere de artizanat, restaurante, cu prețuri pentru toate buzunarele,  în care poți găsi doar mâncarea ce ține strict de bucătăria lor plină de arome și mai ales de condimente, în afară de dulciurile care nu au făcut obiectul deliciului meu culinar.

La capitolul ciudățenii, bineînțeles, de natură culturală, sunt multe de precizat. O să le iau pe rând și pe îndelete.

1. Am observat în două locuri diferite același fenomen, fără să exagerez când folosesc acest termen: de pe Marele Zid și din zona Mormintelor Ming puteau fi admirate în toată splendoarea lor cuvinte „scrise”, cu alb în primul caz și cu roșu în al doilea, pe versanții munților; pe sectorul lor fuseseră defrișate zonele ca să facă loc unor mesaje, bineînțeles, de propagandă.
2. Cât am străbătut orașul pe jos sau cu mașina, ziua sau noaptea, am văzut doar doi cerșetori.
3. Lipsa câinilor vagabonzi despre care prefer să cred că nu s-au ascuns de mine, prezența unei singure pisici vagaboande și a unui șobolan mare și speriat.
4. În fața unui supermarket aflat într-unul dintre hutongurile vizitate, pe la miezul nopții am văzut un bărbat cu vârsta până-n 50 de ani; avea lângă el un bazin cu apă în care înmuia buretele agățat în vârful unei baghete și caligrafia de sus în jos pe asfalt copiind dintr-o carte mică pliată în mâna stângă, fără să fie atent dacă-l fotografia cineva sau dacă măcar este observat, ceea ce m-a făcut să cred că nu era vreun happening stradal, ci vreun gest ritualic.
5. Cu excepția supermarketurilor și a restaurantelor bonul fiscal lipsește cu desăvârșire, iar negocierea se face la sânge pentru fiecare lucru cumpărat. Dacă te faci că pleci sau arăți de câți bani dispui prețul scade până unde vrei.
6. Din spusele persoanelor care lucrează de trei ani la ICR Beijing și care au avut timp să învețe limba cât să se descurce lejer, am aflat că nu au înjurături, iar dacă simt nevoia să zică ceva mai cu năduf, acele cuvinte traduse în limba română ar provoca râsul.
7. Am găsit cea mai bizară formă de comunism: camere de supraveghere aflate pretutindeni; puțină poliție pe străzi; portretul omniprezent al lui Mao; viață de noapte în toată regula; jetoane cu reclame la întâlniri erotice; nici o restricție legată de alimentare cu apă, mâncare, posturi tv (am numărat 15 doar chinezești), iluminat stradal, dar au restricții la unele site-uri: Facebook doar la hotel puteai prinde în mici breșe; nu sunt circumspecți față de turiști; au 15 linii de metrou, iar la intrare în vagoane se stă la rând fără nici o urmă de indignare; totul e tradus în engleză, dar rareori rupe câte cineva mai mult de două cuvinte.
8. Acolo kitsch-ul ori e la el acasă, ori suntem noi prea sclifosiți când vine vorba de gusturi în artele de toate felurile, iar ei au o altă raportare la el sau nu au noțiunea.
9. Nu am găsit acea curățenie impecabilă a cărei faimă a ajuns până la noi, dar pentru o metropolă străzile sunt suspect de curate.
10. Copacii nu sunt rupți sau scoși din rădăcină de furtuni pentru că au coliere de lemn împletite în jurul lor, iar colierele sunt ancorate la pământ cu prăjini.
11. Nu au stele la hoteluri, iar florile de plastic sunt la mare căutare.

Cât despre călătoriile cu avionul care mi s-au părut interminabile (cel puțin 12 ore cu tot cu escale doar la dus, cam tot atât la întoarcere), nemaicălătorind niciodată pe distanțe atât de lungi, țin să povestesc pe scurt următoarea imagine. După ce am decolat de la Munchen și am început să luăm altitudine am observat că nu mai ploua. Când am ridicat ochii o lună plină lumina norii văluriți de sub noi, în care pe alocuri fulgera. Printre ei, la răstimpuri, se vedea un oraș cu totul străin mie. Mergeam acasă.