despre javre cașchetăroase cu pretenţii de dulău james-bondic
Greva, sifonul jurnalistic și SRI-ul
În toamna anului 1993, o grevă a ceferiştilor paraliza Romînia, lăsînd sute de mii de oameni cu ochii în soare, pe peronurile mizerabile ale gărilor. Inflexibilitatea sindicaliştilor exaspera guvernul, fiindcă protestul se prelungea mai mult decît se întîmplase vreodată. Nici un tren nu circula, avionul era un lux pe care şi-l permitea doar o mînă de oameni, iar autobuzele şi microbuzele erau mult mai puţine ca acum. Lumea fierbea, unii fiind de partea protestatarilor, alţii contra, fiecare cu argumente de categoria grea.
În tot acest timp, între grevişti şi stat se ducea un adevărat război al nervilor, uneori vizibil, alteori nu. Pe acest fundal, în ” Evenimentul zilei „, care pe atunci avea un tiraj enorm, fiind cel mai citit cotidian, a apărut un articol în care se spunea că ofiţeri din cadrul secţiei ieşene a Serviciului Romîn de Informaţii au încercat să-i intimideze pe liderii sindicali ai ceferiştilor, exercitînd presiuni asupra lor, cu scopul de a-i determina pe protestatari să înceteze greva. Autorul acelui articol era nimeni altul decît Iulian Chifu, viitorul consilier prezidenţial pentru securitate naţională al lui Traian Băsescu. Un amănunt interesant, desigur. Chiar mai mult decît un subiect epocal, emanat de redacţia unde scria Chifu – ” Găina din Paşcani care a născut pui vii „.
Legat de SRI Iaşi, în redacţia unde lucram circula o legendă bizară : că apăruse un şef nou, pe nume Atudoroaie sau cam aşa ceva, care conducea toată structura SRI din zona Moldovei, dar că, de fapt, numele lui real ar fi Filip Teodorescu, adică fostul şef din contraspionajul Securităţii care fusese judecat în procesul de la Timişoara. Acum pare foarte amuzant acel zvon ciudat, pus în circulaţie de reporterul care se ocupa de poliţie, procuratură & Co, dar atunci, cînd SRI comunica foarte primitiv, astfel de legende nu erau deloc rare.
Cum acuzaţia la adresa SRI Iaşi era foarte gravă, m-am dus la sediul secţiei ieşene a serviciului, cu scopul de a obţine o poziţie oficială în legătură cu articolul din ” Ev.z.”. Mai fusesem o dată, sperînd la o reacţie pe altă temă, iar răspunsul primit de la ofiţerul de serviciu semăna cu anunţurile de la alimentarele din comunism, vizavi de data cînd o să se livreze carne : comandantul secţiei nu e în localitate, adjunctul lui e plecat cu treburi, şi nu se ştie cînd vor reveni.
Acelaşi răspuns l-am primit şi a doua oară, cu deosebirea că adjunctul era acum plecat la prefectură. Aşa că am jucat la cacealma, zicînd, la plesneală : ” Dacă ei nu-s, aş vrea să vorbesc cu domnul Atudoroaie „. ” Staţi să văd dacă este „, mi-a răspuns prompt ofiţerul de serviciu, spre marea mea mirare, pe care am încercat s-o ascund cît mai bine. A dat un telefon, apoi mi-a zis : ” Vă primeşte, veniţi cu mine „.
Mergînd în spatele lui, mă cam pufnea rîsul, văzînd ce uşor muşcase nada ditamai james bondul de serviciu : cu şeful judeţean şi cu adjunctul nu puteam vorbi, dar cu şeful pe toată regiunea, despre care nici nu ştiam precis că există, se putea. Am urcat deci scările, cu portretul lui Dimitrie Cantemir la capătul lor, am făcut dreapta, la primul etaj, apoi am intrat pe prima uşă, tot pe dreapta. Eram şi amuzat, dar şi puţin intrigat : intram pentru prima dată în clădirea unui serviciu de informaţii, clădire care fusese şi sediu al Securităţii.
În birou la nea James Blond
În antecameră, secretara mi-a zîmbit aproape amical. Avea o figură care îmi părea cunoscută, dar n-am reuşit să-mi dau seama de unde o ştiu. Am intrat în biroul şefului, unde am dat peste un tip cu ten măsliniu şi figură pătrăţoasă, ambalat în costum negru şi pantofi din piele împletită, model ” 1985, toamna „, care pe vremea tov. Ceauşescu costau o grămadă de bani şi ” se găseau greu „. Eu, ca un june de 25 de ani ce eram, aveam un tricou marinăresc, pantaloni de tercot şi pantofi sport, fără tocuri şi fără şosete.
Domnul sereist-şef părea cam surprins şi de venirea mea, şi de vestimentaţia pe care o purtam. Ca să-l scot din deruta evidentă, m-am prezentat şi l-am rugat să-mi confirme numele şi funcţia care se vehiculau în legătură cu persoana lui. A început să se foiască, spunîndu-mi pe un ton înţepat, cam nord-coreean, că structura SRI e o chestie secretă ş.a.m.d. I-a cam căzut faţa cînd i-am spus că în presă apăruse de mult schema de organizare a SRI. Aşa că, după cîteva tarantele ieftine, de geambaş obosit, james bondul-şef mi-a confirmat, cam cu juma’ de gură : da, stăteam de vorbă cu colonelul SRI Atudoroaie, şeful Centrului Operativ Zonal Iaşi.
Odată lămurit misterul lui Moş Crăciun, i-am comunicat domnului cu aspect de tovarăş motivul vizitei : acuzaţiile grave din presă, vizînd secţia ieşeană a SRI. ” Nu ştiu despre ce e vorba, n-am citit ziarul „, a răspuns rapid tov. colonel, pe a cărui figură se citea încîntarea că găsise o replică atît de inteligentă. M-am uitat la el cu milă, surprins de nivelul plutonieresc al unuia care era contra-spion şef, şi i-am spus direct că răspunsul lui e cam bizar, ca să mă exprim elegant, dintr-un motiv foarte simplu : era cam ora prînzului, iar ziarele din Bucureşti ajunseseră de dimineaţă în Iaşi.
Ca să fie mai clar, i-am făcut şi un desen verbal, ca pentru plutonieri : dacă şeful SRI pe toată Moldova spune, la prînz, că nu ştie de acuzaţiile grave apărute dimineaţă în presă, în legătură cu o structură din subordinea lui, concluzia e clară – ori subalternii au o problemă serioasă cu profesionalismul, fiindcă nu l-au informat pe şef, ori problema e a şefului, fiindcă nu ştie să mintă plauzibil.
Auzind asta, nea James Bond s-a cam blocat. Evident că figura măslinie a lui tov. colonel s-a înnegrit şi mai tare, văzînd că un băietan de 25 de ani îl ia peste picior, taman în biroul lui de mare şef SRI peste Moldova. A încercat să devină intimidant, ca în vremurile de glorie ale Securităţii, dar i-am dat de înţeles că nu-i cazul. Aşa că a dat-o pe coarda amicală, spunîndu-mi că şi el e moldovean, dar că a lucrat anterior şi în alte zone ale ţării. ” Probabil şi în Bucureşti „, am zis eu, ca să-i arăt ce perspicace sînt. ” De unde ştiţi … ?! „, a întrebat el imediat, pe un ton speriat, cu o figură ca de şcolar prins cu copiatul. ” După accent, domnu’ colonel „, i-am răspuns eu, amuzat. Dar şi contrariat de-a binelea : nea colonelul avea nişte reacţii de parcă ratase examenul la şcoala profesională de căprari SRI. Dacă tolomacul ăsta era mare şef pe toată Moldova, cum naiba erau subalternii lui … ?
Mămăligă SRI cu şlapi de piele bej
În 1995, l-am întîlnit ultima dată pe nea Caisă colonelu’. Între timp, aflasem povestea lui : la ” revoluţia ” din ’89, era adjunct al comandantului Securităţii din Timişoara. Unde, cum zicea cineva, principala lui misiune era să care la Bucureşti porci tăiaţi la COMTIM. Judecat şi condamnat pentru participare la reprimarea criminală a protestatarilor timişoreni, fusese recuperat apoi de SRI şi plantat mare şef peste Moldova. Doar şi lîngă Iaşi era un combinat de creştere a porcilor …
Fiindcă pe atunci mergeam mai des la Chişinău, aflasem, de la un poet basarabean abţiguit, un amănunt interesant despre nea James Blond : la începutul anilor ’90, tov. colonel avusese o întîlnire discretă cu poeta Leonida Lari, la vila de protocol din Copou a Universităţii Agronomice. Probabil îl interesa o carieră literară, şi avea nevoie de sfaturi avizate. Om sensibil, cu talent, ce ştim noi …
Cînd l-am reîntîlnit, în centrul Iaşului, avea o ţinută lejeră, cu şlapi de piele bej şi ciorapi albi. Începînd să-l ironizez în legătură cu racolările de ziarişti, nea plotonerul s-a zbîrlit şi a început să-mi vorbească pe un ton ameninţător. L-am liniştit imediat, zicîndu-i că nu-s omul cu care să-i meargă schema, fiindcă aş putea, de exemplu, să-i spun şi ce-a vorbit cu Leonida Lari la vila de protocol din Copou. Zmeului i-a căzut faţa şi s-a albit instantaneu. Moale, a dat-o la întors, aşa că am mai schimbat cîteva vorbe şi l-am lăsat să-şi revină. Habar n-aveam ce vorbise el la vila aia, dar reacţia lui de papagal cu chipiu îmi dovedea din nou, dincolo de amuzamentul de moment, că Romînia şi serviciile ei de informaţii aveau la comandă nişte rebuturi de toată jalea.
Peste puţin timp, nea Mămăligă Maro a fost avansat la Bucureşti, printre primii şapte oameni din SRI, ca şef al diviziunii de protecţie internă. Devenind şi general. Apoi, tot viitorul consilier prezidenţial pentru securitate naţională Chifu a scris, tot în ” Ev. z. ” ( coincidenţă, monşer … ), un articol despre o tranzacţie dubioasă, cu miros de şpagă, între sereistul şef şi Vlad Filat, fost premier al Republicii Moldova, actual puşcăriaş. Marele democrat E. Constantinescu a vrut apoi să-l pună pe tov. general mare şef SRI la Timişoara, peste tot Banatul, dar timişorenii au făcut scandal. Aşa că generalul de cacao s-a mulţumit cu funcţia de mare manager la o mare afacere. C-aşa-i în tenis.
Veţi înţelege, deci, de ce nu mă mir deloc, atunci cînd lumea află ce reptili de doi lei sînt alde Coldea & Co. Sau cînd unii se miră de ce Romînia e stîna nimănui. Cînd cîinii sînt javre cu pedigri, oile rămîn doar cu behăitul mioritic.
Lucian Postu
Lucian Postu este publicist şi consultant politic, PR & media. A fost corespondent BBC şi Radio Europa Liberă , consultant BBC pentru Republica Moldova şi editorialist al mai multor publicaţii . Foloseşte ortografia recomandată de Institutul de Filologie ” Al. Philippide ” din Iaşi, cu excepția cuvîntului ” romîn ” și a derivatelor sale.
