George Banu
Firs e servitorul Livezii de vișini… el nu o poate părăsi. Nici grădina, nici stăpânii și, de aceea, spre surpriza generală, refuză „libertatea”, cum o numește, acordată servitorilor de către țarul liberal Alexandru… care, injustiție flagrantă, va fi apoi ucis într-un atentat anarhist. Firs nu se detașează de condiția sa și rămâne asociat lumii căreia i-a aparținut și căreia nu-i reproșează nimic: consimțământ absolut fără rezerve, fără regrete. El doar astfel a existat. Împăcat, a servit și s-a împlinit! Unde să plece altundeva, cum să se rătăcească în viață, cum să-și suporte singurătatea? Firs a sfârșit în model emblematic al servitorului lipsit de frustrari, asimilat funcției și redus la exercițiul ei! La el ne gândim când citim Rămășițele zilei de Kazuo Ishiguro sau îi vedem adaptarea cinematografică semnată de James Ivory, unde majordomul protagonist, după o expediție pasageră în afara proprietății, revine la ea ca la un port ultim, indispensabil! Resemnare și consimțire!
Zilele trecute am văzut un documentar despre situația dezastruoasă a Teatrului de balet din Rio de Janeiro… balerini nevrozați și spectatori revoltați, semne flagrante de criză! Totul începe însă cu imaginea unui plasator vârstnic, un negru,elegant îmbrăcat, se uită cu melancolie la sala unde treizeci și șapte de ani a lucrat. O mângâie încet cu privirea umedă, cu surâsul pe buze, pentru a murmura la capăt: „Eu n-am fost în paradis, dar mulțumită teatrului ăsta, i-am văzut măcar un colț”. Teatrul i-a servit de „livadă” – iată, l-am recunoscut, un urmaș peste timp al lui Firs.
Există un film al lui Friedrich Murnau, Ultimul om, unde protagonistul e portarul statuar al unui mare hotel berlinez. Plasat la intrare, demn și imperial, el își asumă funcția cu un explicit simț al importanței sale. Îmbrăcat cu o redingotă de pe care doar decorațiile unui general lipsesc, el primește cu respect călătorii de prestigiu care investesc hotelul. Paznicul pare un demnitar important …ce își asumă statutul fără rezervă. Asemeni lui Firs în celebra Livadă de vișini pusă în scenă de Giorgio Strehler care și-a așteptat stăpânii la gară purtând un imens tricorn negru și un palton de aristocrat. Fiecare își onorează poziția adoptând codurile de respectabilitate vestimentare proprii mediului unde servesc. De asemenea, coincidență semnificativă, plasatorul brazilian și el, în viață, pentru a primi publicul, își fixează atent nodul papion și perie grijuliu smokingul. Demnitate a costumului! Și astfel se asumă importanța sarcinii… a servi respectând rangul comanditarilor!
În filmul lui Murnau îl descoperim pe „portarul – general” în mediul său cotidian, în casa lui minusculă și modestă, în contrast absolut cu fastul unde își exersează serviciul public. Două lumi… ca și pentru „elegantul” plasator brazilian refugiat într-un dărăpănat apartament dintr-o îndepărtată favela mizerabilă. Smokingul e însă agățat într-un colț: instrument de lucru ce trebuie protejat și, totodată, mod de integrare socială pentru batrânelul singuratic. Servitorii din familia ce începe cu Firs și duce până la Majordom își respectă costumul ca un actor japonez masca de nô! Ei formează un cuplu dar alternanța nu îi deranjează ci, dimpotrivă, se constituie în soluție de viață. Când în zdrențe, când în frac!
Sfârșitul lui Firs confirmă sfrâșitul unei lumi! O lume ce se stinge ca sfeștila sau moare zdrobită de un copac ce se prăbușește peste casa sfarâmată, ca în Livada lui Peter Stein! La Pintilie, Firs se instala într-un imens fotoliu luminat în beznă doar de raza unui proiector… „Regele moare”, mi-am spus atunci! … La Andrei Șerban e întins pe podea ca un cadavru peste care cad copacii ce îl acoperă, la Silviu Purcarete e închis într-o valiză uitată convertită în catafalc derizoriu, la Gabor Tompa el se încrustează în maldărul de cărți, biblioteca fiind de astă dată echivalentul livezii, iar la Vlad Mugur el dispărea ascuns sub o învălmășeală de geamantane; la Andriy Zholdak ușa casei era blocată, iar cheia se rupea în broască… atâtea morti… unele minimale, altele somptuase…
Sunt însă unele, rare, care asociază acest terminus al vietii nu doar cu „livada”, ci și cu „teatrul” însuși… În celebrul spectacol testamentar al lui Györguy Harag cu Firs, odată cu livada sacrificată se încheie și viața scenei: ștăngile, sufitelecad, mecanismul se dezmembrează, și pe platou nu zace decât un cadavru. La Lev Dodin regăseam aceeași asimilaresimbolică între teatru și abandonul servitorului fidel…comuna încheiere! La Brook, Firs se ghemuie pe o canapea ca un fetus zbârcit în timp ce ușile teatrului sunt zăvorâte și noi, spectatorii, rămânem închiși împreună cu el. Aceste imagini mi-au revenit în minte când acest Firs, care era plasatorul brazilian, privind, înainte de plecare, teatrul abandonatspune „printre lacrimi”, cum de atâtea ori a cerut-o Cehov: „Cu teatrul închis… eu ma duc direct la cimitir”.
A murit patru luni dupa aceea și îi vedem coșciugul minuscul încastrat într-o gaura de ciment apoi ferecată.
Personajul din viață mi-a apărut ca personaj al Livezii. Ca într-un joc de oglinzi.
