În festivalul național al lucratului pe la spate s-a consumat recent încă o etapă, în care cei ce au tras preșul s-au trezit la rându-le cu partea de așezat pe scaun, fotoliu sau bordură cam gol, ca să nu spunem descoperit. Domnul Mele i-a jucat o diplomatică partidului de trecut puntea și s-o înfipt în tribuna Senatului pe scaunul șăfului, că și acuma Tăriceanu vorbește singur și se tot întreabă – Cine m-a pus să ies de la butoane? Cine m-a pus?
Răspunsul este intuibil, mai ales după ieșirile recente ale domnului Ponta, în care se afirmă ca un partener de nădejde a formațiunii păstorite de Tăriceanu. Toate bune și frumoase, dar lumea uită că guvernul Ponta are imprimat pe aceași parte ca cea descoperită a lui ALDE, urmele șuturilor luate în 2015.
La patru ani și ceva de atunci, Ponta preferă politica testiculară, în sensul că participă, dar nu se bagă, recent afirmând că susține moțiunea care să dizolve actualul executiv, dar nu se bagă la guvernare. Ar veni un fel de „uite așa de-al dracului“, poate – poate mai crește un pic, taman cât să treacă clasa sau ceea ce urăsc partidele mici – pragul electoral.
Dincolo de toate însă, parcarea lui dom Teo cu tot cu trabuc în careul de lideri ai României pare a fi un șah la Johannis, care sigur coace ceva, dar n-are cum, pentru că Meleșcanu are un trecut liberal mai de Champions League, mai mult experiența sa diplomatică îl face venit ca din altă sferă, unde nu se dau șepci și nici nu se face campanie electorală deșănțată.
Pe cale de consecință, nici lui Călin nu-i convine postura de a fi simplu motociclist și gândul că n-ar putea accede în Parlament îl lasă fără somn, că mai sunt și niște dosare în „stand by“, la fel ca și Varujan, care ar putea plânge pe bune, dacă tăvălugul justiției o ia la vale.
La drept vorbind, recenta mișcare este și-o furtună într-un pahar cu apă, cei ce ar trebui să se simtă mișcați cât de cât, respectiv partidoiul, nu a căzut pe spate de extaz și face eforturi în consolidarea nucleului electoral și poate la lărgirea lui.
Recenta majorare a pensiilor cu un 15 procente este o mișcare dură și este foarte greu de contracarat pentru că omul odată ce primește, e bun primit. Ori în momentul când electorul necăjit este năpădit cu câteva sute de lei la pensie, poți să strigi până la sfârșeală „jos!“, că el tot sus iese. Lumea nu uită tăierea pensiilor și a salariilor pe vremea lui Băsescu, și social democrații au avut grijă să se reamintească lucrul ăsta concomitent cu lucrarea de care am vorbit. Adică … joac-o p-asta, nene!
Rămâne de văzut cum o vor juca Johannis și ai lui, că o eventuală trecere a moțiunii ar adânci criza guvernamentală. Liberalii n-au oameni suficienți pentru a guverna, iar USR nu știe cu ce se mănâncă treaba asta.
Până una alta, ambele formațiuni au același mesaj cu #muie PSD, dar primii o zic cu juma de gură, din motive de USL, iar ceilalți strigă ei, dar nu știu ce strigă. Cert este că partidoiul nu doarme și cine crede că o structură de anvergura social- democraților se poate dizolva peste noapte, se-nșeală ca la 6 din 49.
Aceștia au descoperit între timp că politica se face în teren și mai puțin la televizor și au început-o pe cea a pașilor mărunți sau încet și gospodărește – să vedem ce avem, ce am putea avea și ce putem lua. Ori asta înseamnă că nu se predă.
Numai de bine,
Văru
