Călin Ciobotari
Zilele acestea, Iașul cultural a avut parte de un eveniment cu care nu prea este obișnuit: un foarte curajos și bine construit spectacol de dans contemporan, cu o doză ridicată de teatralitate, pe o temă excelent aleasă și tratată. S-a întâmplat la Teatrul din Stejar unde am înregistrat, prin Karnal, debutul oficial al coregrafului Radu Alexandru.
Despre Radu trebuie spus că este un produs de top al Școlii de coregrafie ieșene, secție a Facultății de Teatru ce a cunoscut, grație, în special, profesoarei Lorette Enache, o semnificativă dezvoltare. Conectat la trendurile europene ale dansului contemporan, blindat cu informații pe care știe să le treacă prin filtre proprii, pasionat și mereu în căutare de experiențe noi, Radu Alexandru avea toate datele necesare unui început de drum în forță. Debutul său intră în sfera întâmplărilor esențiale ale unei comunități pentru care dansul contemporan este încă o rara avis. În elegantul și predispusul spre experiment spațiu al Teatrului din Stejar, dansul contemporan, cel puțin așa cum ni l-a propus tânărul coregraf, pare să-și fi găsit, în sfârșit, un acasă.
E dificil de încadrat Karnalul într-un gen clar definit. Este suficient de elaborat pentru a putea fi numit, fără ezitare, spectacol, însă deține și suficiente elemente care îl orientează către zona de performance. E, în orice caz, o formulă seducătoare tocmai prin hibriditate, printr-un anumit tip de eclectism conștientizat și atent condus ce te lasă să îți alegi, ca dintr-un supermarket, înțelesuri, imagini, stări, atitudini. Beneficiind de aportul video al lui Andrei Cozlac, Karnal e cu un picior și în regiunile virtualului, unul dintre punctele nodale ale sale fiind tocmai balansul acesta între palpabil și inefabil, între corporal și imaterial, între aparență și prezență concretă.
Radu Alexandru pleacă de o temă foarte rar tratată în spațiul românesc: body shaming sau disconfortul pe care individul îl resimte în legătură cu propriu corp, mai ales atunci când înțelege că percepția celorlalți asupra sa depinde de forma sau particularitățile pe care corpul său le are. Din suport al vieții, corpul poate deveni principalul dușman al celui ce îl locuiește, sursă de traumă, frână existențială și element de blocaj social. Într-o societate superficială obsedată de aparențe, problema devine cu atât mai gravă și mai dificil de tratat. Ea trebuie mai întâi expusă, iar expunerea însăși presupune dezinhibare și curaj. După ce a studiat din punct de vedere teoretic subiectul body-shaming-ului, Radu a încercat să îl „povestească” scenic prin intermediul unei echipe dispuse să iasă din starea de confort și să plonjeze în acest discurs incomod, dar necesar. Cu o componență mixtă (actori și dansatori), distribuția își asumă pe deplin proiectul și dezvoltă consistente micro-narațiuni despre ceea ce am putea numi „întâmplări ale corpului uman în societatea contemporană”. Ratarea întâlnirii cu celălalt, epuizarea corpului în drumul spre perfecțiune, ritualurile erosului și ale împerecherii, evaluarea prin șablon, marginalizarea, izolarea, dar și triumful asupra prejudecăților, împăcarea cu ceea ce ești și cu forma în care ești – toate acestea sunt episoade bine închegate ale Karnalului.
Coregraful preferă un anumit grad de generalitate. El nu creează personaje, ci mai degrabă situații, nu oferă exemple, ci date de fond ale unor întâmplări recognoscibile, cu care e imposibil să nu ne fi confruntat sau de care să nu fi auzit. Pe de o parte, evită astfel riscul de a cădea în facil și în prea-explicit, pe de altă parte asigură un grad de universal-valabilitate a unei teme ce nu privește o comunitate sau alta, ci are de-a face cu specia umană în esența ei. E ceea ce dă valoare și consistență propunerii, asigurându-i și un statut de elevată documentare artistică. Corpurile umane sunt dublate de manechine, avertisment sumbru al unor pericole precum devitalizarea, produsul de serie, preamărirea materiei în detrimentul spiritualului, transformarea graduală a umanului în ceva străin lui etc.
Foarte preocupat de vizual, Radu Alexandru nu se limitează la expresivitatea unor corpuri bine conduse, ci construiește și în jurul unor obiecte scenice (un metru de croitorie, câteva pungi de chipsuri) sau al unor metafore vizuale (excelent realizat personajul colectiv al societății în finalul spectacolului) totul armonizat cu designul video al lui Cozlac. Nu doar că nu există aglomerări scenice inutile, dar e surprinzătoare maturitatea cu care coregraful cultivă simplitatea demonstrând că nu ai nevoie de bugete colosale pentru a face artă. Liniile de mișcare sunt diverse (ca și muzica asigurată de Claudiu Murgulescu) și adaptate mizelor individuale ale fiecărui moment. Dacă în unele secvențe, mișcarea pare atent coregrafiată, în altele e lăsată la liber, impregnată de teatralitate sau de „impurități” în acord cu chiar impuritățile corpului. Dansatorii (Alice Veliche, Radu Alexandru, Stefan Popa) și actorii (Diana Vieru, Alexandra Diaconița, Marina Munteanu, Răzvan Conțu, Dani Popa) își topesc unii în ceilalți skill-urile, pledând cu succes pentru întâlnirea reușită dintre teatru și dans (fără a face, totuși, din Karnal un spectacol de teatru-dans), dintre frazare coregrafică și comportament teatral.
Karnal nu e doar un proiect expozitiv, ci și implicativ. Ne semnalează problema, ne convinge că ne privește și pe noi, și ne cere să o depășim. Finalul stă sub semnul solidarității umane. Nimeni nu e singur, cu toții suntem aici… Trup și suflet, corp și suflet…
