Călin Ciobotari în dialog cu Mircea Radu Iacoban
Călin Ciobotari: A fost un episod foarte interesant în preajma revoluției, mă refer la „Scadența” lui Canetti, o piesă despre care se vorbește destul de rar în presa națională și care reflectă soarta teatrului în comunism.
Mircea Radu Iacoban: Nu se vorbește deloc. Piesa lui Elias Canetti, care era laureat al Premiului Nobel…
Bulgar la origine.
A părăsit Bulgaria la șase ani, dar fiind în certificatul de naștere bulgar, încă și laureat Nobel, am reușit să introduc piesa în repertoriu.
A, v-a ajutat originea bulgărească.
Păi, e de-al nostru, din lagăr. Piesa este un cumplit rechizitoriu la adresa dictaturii și dictatorului. Am avut vizionarea după mijlocul lui decembrie…
… 1989.
Și unul câte unul membrii Comisiei de vizionare au șters-o din sală.
Pe parcursul vizionării?
Pe parcursul vizionării.
Așa ceva nu se mai întâmplase.
Nu, cum, Doamne ferește! Țara fierbea, peste câteva zile urmau să se întâmple cele petrecute la Timișoara… N-au vrut să-și asume nici o răspundere. Am profitat de treaba asta și am dat premiera. Ce a fost în sală, nu vă spun! Ecouri imediate, striga lumea „așa, dă-l jos!” „huo!” Cumplit a fost!
Emil Coșeru îmi povestește episodul ăsta în cartea care am făcut-o cu el.
Emil juca rolul principal.
Da, rolul unui preot.
Era o piesă antisistem și antidictatură cumplită.
„Ceaușescu… Era cumplit cum arăta, tot numai pete negre și cafenii”
Acuma, domnule Iacoban, onest, dumneavoastră știați sau simțeați în anii 80 că se apropie sfârșitul?
Nu. Nu!
Pentru că unii răspund la fel de ferm cu „da” la întrebarea asta.
Repet: nu. Cinstit vă spun că nu credeam. Era atât de încuibat răul în toate cele încât mi se părea imposibil să întrevăd o soluție.
Evident că, biologic vorbind, Ceaușescu trebuia la un moment dat, ori să se retragă, ori murea de moarte bună, cum vedeați continuitatea?
Ceaușescu era foarte bolnav. L-am văzut de mai multe ori de aproape, dar odată foarte de aproape, când nu mai avea machiajul cu care se prezenta în public. Era cumplit cum arăta, tot numai pete negre și cafenii, avea un diabet foarte avansat, se spunea că soața i-a interzis să folosească insulina și era ținut cu leacuri din plante, cu treburi de genul ăsta…El, de fapt, nu mai conducea de mult România, ea era totul. Dacă veți citi… este o carte care… nu mai știu cine-i autorul, reproduce Jurnalul șefului ei de cabinet. Veți vedea acolo că toți cei care erau primiți de Ceaușescu, la ieșire intrau la ea, la Cabinetul II. Hotărârile finale erau în mai mare măsură ale ei decât ale lui.
Vă era frică, domnule Iacoban?
Cred că aveam și ceva inconștiență, vă spun sincer.
Inconștiența generată de ceva anume?
Nu știu. Poate de instinct.
Că aveați totuși modele de eșec în spațiul românesc, oameni care au fluierat în biserică și au sfârșit-o prost.
Existau, atunci, în mare, trei posibilități: să stai la locul tău și să taci din gură, să strigi „jos Ceaușescu!” și a doua zi erai jos tu, sau să încerci, din interiorul sistemului, să faci ceea ce cât de cât se mai putea face.
O formă de disidență mascată?
O, prea mult spus disidență, mai degrabă instinctual le făceam pe toate.
„o cunoscută actriță, Adina Popa, s-a așezat la coadă la Alimentara…”
Atmosfera culturală a anilor 80 cum ați descri-o? Era benignă, exista un ferment real?…
În primul rând lumea citea, ceea ce era mare lucru! Mare lucru! Am văzut topul cărților împrumutate de la Biblioteca centrală universitară în 1978. Pe locul I era Preda, cu nu mai știu care dintre cărțile lui, „Delirul” parcă, mai era „Toate pânzele sus”, a lui Tudoran, carte după care se făcuse un serial tv… Mai figura în top Marin Sorescu… Ei bine, în topul de anul trecut nu este nici o carte de literatură!
Înseamnă că în vremea aceea se putea vorbi despre un refugiu în literatură? În ficțiune, ceea ce nu-i foarte sănătos, poate indica niște traume…
… nu prea era de ales. Dar aș vrea să vă spun și că, uite, vedem târgurile de carte. Este o bogăție de titluri, de coperți colorate, uluitoare. Este înșelătoare. Tirajul acestor cărți este de 200 exemplare. Noi am publicat la „Junimea”, când eram director, cărți de proză, cartea lui Breban „Bunavestire” de pildă – și asta cu scandal mare, numai eu știu ce am pătimit – în 120.000 de exemplare, cărți de poezie în peste zece mii.
De neînchipuit azi astfel de tiraje!
La noi nu mai există „publicul larg” de odinioară.
Aș vrea să vorbim mai întâi despre statutul social al omului de teatru din comunism, cât de bine o duceau oamenii de teatru, și aici mă refer și la actori, și la regizori, și la cei din anturajul acesta…
Vă dau un exemplu: când am venit student la Iași, m-a frapat faptul că tramvaiul de pe Sărărie a oprit între stații ca să se urce Miluță Gheorghiu.
Am mai auzit episodul ăsta și-l povestesc studenților la teatru, care rămân uluiți. Cum adică, oprea tramvaiul între stații? Bine, oricum, Miluță era Miluță, n-aș crede că și în alte cazuri oprea tramvaiul între stații…
Să vă mai dau un exemplu: o cunoscută actriță, Adina Popa, s-a așezat la coadă la „Alimentara”. Nu exista pe atunci autoservire, trebuia să ceri la vânzător. Adina voia să-și cumpere niște amărâte de coaste tivite cu un firicel de afumătură, cu care să-și facă ea nu știu ce mâncare preferată. Vânzătoarea o recunoaște: „A, bună ziua, sunteți Adina Popa! Cu ce vă servesc? Și atunci, actrița a uitat de banalele coaste pentru care venise și a cerut mușchi „Azuga”, delicatesă de cinci ori mai scumpă… Un actor, mai ales cei binecunoscuți, avea un statut care pretindea temperanță în toate, stil și confirmare a statutului chiar până la nivel de „Alimentara”.
Salarial, cum stăteau actorii?
Lefurile erau ceva mai bune – evident, nu se compară cu cele de azi. Dar mai ales nu se puteau compara cu cele de la instituțiile ieșene similare: la Național, salariile s-au plătit totdeauna în întregime.
Colaborările cum erau plătite?
Binișor spre bine.
Bănuiesc că, totuși, regizorii nu aveau onorariile pe care le au astăzi unii dintre ei.
Sigur că este incomparabil, dar pentru vremea de atunci erau destul de…
Exista o prăpastie financiară între actori și regizori?
Putem să-i spunem și prăpastie dacă vreți. Bine, tarifele acelea nu le stabilea directorul, erau venite prin HCM și lăsau loc unui mic joc de apreciere între minimum și maximum. Eu, la Editură, puteam să plătesc o carte și cu 10 mii de lei, și cu 20.
Decizia o luați dumneavoastră.
De regulă, plăteam la mediu. Mai exista și un spor de personalitate la marii autori, la teatre se plăteau tantieme autorilor…
„…am fost șase luni de zile șomer. După ce am plecat de la Teatrul Național nu mi s-a dat Cartea de muncă…”
Ar mai fi posibil astăzi managementul de altădată, cu entuziasmul și cu hei-rup-ismul ăla pozitiv până la urmă cu care rezolvați lucrurile?
Bănuiesc că entuziasm au și echipele actuale de conducere…
…nu știu dacă aș paria pe asta.
Atunci n-au ce căuta… mă rog.
Senzația mea este că asistăm la o nouă problemă în relația artă-putere în spațiul românesc. Și discutam mai înainte: spuneați că era foarte directă. Azi e cumva perversă, trecută prin filtrul economicului, sunt tot felul de finețuri de astea, de manipulare, de dominare, de influențare – cât de politizată vi se pare arta astăzi?
Doar n-o să spunem că există un stat paralel și-n artă.
Nu știu, domnule Iacoban, eu sunt, din fericire, doar moderator aici. Dumneavoastră trebuie să spuneți.
Nu cred că există, dar există o susținere de grup…
O cooperativă vreți să spuneți?
Nu, mai mult cooperative care se susțin reciproc – iar susținerea este, la urma urmei, un act care se cuvine apreciat…
…nu afectează, totuși, calitatea actului artistic?
Ba da, fiindcă susținerea unei părți presupune ne-susținerea celeilalte – de unde se și întâmplă ceea ce se mai întâmplă.
După revoluție ați avut o perioadă ciudată din punctul meu de vedere. Cu Transnistria, cu corespondent de război… nu reușesc să vă proiectez în postura aia, adică de pe fotoliul directorial dus prin…
…prin niște tranșee cu paie și glod moldav pe jos. Dar eu am fost șase luni de zile șomer. După ce am plecat de la Teatrul Național nu mi s-a dat Cartea de muncă. Probabil că nu știau ce să scrie în ea, nu înțeleg de ce.
Atunci înseamnă că nu vi s-a desfăcut contractul de muncă.
Păi stai, că aici e toată frumusețea. Pe atunci nu te puteai încadra nicăieri fără carte de muncă, acum nu știu cum e, s-o fi putând. Am fost nevoit să acționez în justiție Teatrul, cerând ori să-mi dea alt post, portar, șofer, ce-o fi, ori să-mi dea leafa, ori să mă dea afară până la capăt. Am avut 13 termene. Și am pierdut!
Și cum s-a rezolvat?
Până la urmă mi-au dat un transfer la ziarul „Românul” din București, dar dacă mi se dădea transfer însemna că eram undeva pe un post la Teatru.
Și în cartea dumneavoastră de muncă ce scrie la perioada aceea?
Scrie așa: „A prestat 168 de zile nelucrate”.
Nu pot să cred! E contradicție în termeni!
Dacă vrei, pot să-ți arăt cartea de muncă.
A urmat apoi perioada de la „Luceafărul”. Ați fost, dacă nu mă înșel, 12 ani director acolo. Cum a fost perioada aceea?
La început a fost foarte greu, pentru că teatrul era bulversat total, erau și acolo găști, gășculițe, se certau, se reclamau…
Miza era ceva mai mică decât la Teatrul Național.
Evident, mai mică. Cred că am făcut și o greșeală: teatrul se numește „Teatru de copii ȘI TINERET”. Mi-am zis că-i normal să onorăm până la capăt această titulatură (care, în paranteză fie spus, s-a obținut greu până s-a aprobat) făcând și spectacole pentru tineret. Care-s spectacolul pentru tineret? De fapt, aproape oricare. Și am încercat să joc repertoriul așa zis „mare”. N-am avut succes și cred că am irosit o parte din energiile Teatrului în această direcție. Acum, ceea ce face „Luceafărul” și directorul Holban cred că face bine îndreptând „tot aburul către sirenă”, adică spre spectacolul pentru copii. Acum Teatrul are festivaluri internaționale demne de luat în seamă, și-i privesc cu invidie evoluția.
Domnule Iacoban, de cine vă e dor dintre actorii de altădată?
Sincer, mi-e dor de toți. Sunt oameni care au slujit arta, cu viețile lor, cu succesele lor, cu eșecurile lor…
Ați avut o relație decentă cu ei după terminarea directoratului dumneavoastră? Sau ați avut și surprize de-astea…
Foarte puțini și-au amintit, în 1990, de ziua mea de naștere, când împlineam 50 de ani, altădată ar fi luat telefonul foc. La urma urmei, asta este viața, nu cred că-i tipică slujitorilor acestei instituții, așa o fi peste tot.
(…)
Aș fi vrut să discutăm mai mult despre latura de dramaturg a lui Mircea Radu Iacoban. Impresia mea este că, deocamdată, încă e un călcâi al lui Achile dramaturgia în „afacerea” asta teatrală românească.
Eu constat că mă duc la teatru să văd teatru mă pomenesc la … film. Nu mai văd deslușit actorul, e copleșit de proiecții, filmări, efecte sonore și vizuale…
Dar va trebui să vă obișnuiți, fiindcă ăsta-i trendul, tehnologicul în teatru e pe cai mari.
Eu sunt de modă veche și mă interesează arta actorului, nu accept să fie copleșit de nimic altceva. Prestația actorului pe scândura scenei, asta mă interesează în primul rând… bine, dacă respectivul gadget, ca să-i spun așa…
… văd că stăpâniți terminologia, jucați la două capete, domnule Iacoban….
… îmi aduce un strop în plus de cunoaștere umană, ceva nou în deslușirea tramei piesei, în structura personajului, a situației, da – dar cele mai multe sunt gratuite.
Înseamnă că sunteți genul de spectator dependent de text.
Da, de text. Bine, un critic, Alexandru Ștefănescu, a propus ca dramaturgia nici să nu mai fie cotată ca artă a scrisului, pentru că spectacolul îl face oricum regizorul, și mai departe…
Există și conceptul acesta de teatru post-dramatic, dezvoltat în spațiul german, care a dat apă la moară multor interpretări și… Oricum, eu vă mulțumesc foarte mult, domnule Iacoban, și realmente îmi propun să reluăm discuția pe chestiuni de scriitură.
Cu mare plăcere.
