Călin Ciobotari
Una din marile provocări ale teatrelor pentru copii este să păstreze echilibrul fragil dintre o poveste străveche, patrimonială, adânc intrată în mentalul colectiv, și noile așteptări și setări de receptare ale micilor spectatori. Cum să actualizezi o poveste fără să o trădezi? Cum să racordezi feericul la noile „feerii” ale timpului nostru, feerii digitale sau de altă natură aparent incompatibile cu ceea ce ne mai amintim că înseamnă atmosfera unui basm de demult? Cum să faci din Cenușăreasa și din celelalte personaje ale lui Charles Perrault contemporanii noștri fără ca prin această „traducere” să le afectezi esența? Sunt întrebări la care, în mod sigur, regizorul Aurelian Bălăiță a trebuit să mediteze atunci când ne-a propus o nouă variantă a Cenușăresei, cea de la Teatrul pentru Copii și Tineret „Luceafărul” Iași. Spun „nouă” atât în raport cu creații similare ale sale (un foarte reușit spectacol Cenușăreasa l-a realizat cu ani în urmă la Teatrul „Licurici” Chișinău), cât și cu perspectivele altor creatori români asupra poveștii cu pricina.
Evident, în astfel de cazuri, tonurile generale sunt date de procesul dramatizării. Din acea fază dramaturgică decizi cât din poveste păstrezi, ce nuanțe imprimi personajelor, ce sensuri suplimentare aduci în scenă. Vasilica Bălăiță, autoarea dramatizării de față, practică o lectură onestă, fidelă basmului, însă într-o scriitură proaspătă, menită a ține conectată atenția printr-un limbaj cât se poate de accesibil. Fără a face exces de lirism, dramaturgul reține secvențele esențiale ale poveștii, redându-ni-le comprimat și clar. Dramatizarea ei în versuri esențializează, comprimă inspirat și atent story-ul original. Bine alese, rimele și ritmurile pe care ni le propune asigură o anume suplețe montării, fără să trădeze lectura mentală personală, pe care noi, cel puțin adulții din sală, o avem în raport cu basmul.
Aurelian Bălăiță, plecând de la această dramatizare, reușește să combine noul și vechiul, tradiționalul și modernul, practicile de animație „old school” și elemente cât se poate de recognoscibile pentru copilul de astăzi. Așa se face că unele personaje intră în scenă pe hoverboard-uri, reușit element de actualizare, punte de legătură între temporalități, în vreme ce, în alte secvențe, asistăm la forme străvechi precum teatrul de umbre făcut sub ochii noștri. Personajul Cenușăreasa e jucat „la dublu”, cu actriță interpretă și păpușă mânuită, formă convențională de subliniere a comuniunii dintre omenesc și păpușăresc. Păstrând nealterată morala (binele învinge, bunătatea este, mai repede sau mai târziu, răsplătită), regizorul punctează ironic din când în când cursul poveștii. Nu puține sunt notele comice ale montării, unele obținute prin intermediul preciselor și expresivelor coregrafii ale lui Alice Veliche, altele prin construcția propriu-zisă a personajelor sau prin situațiile create. Rafinat construite, aceste oaze comice se întrepătrund cu momente de înaltă sensibilitate, muzica lui Romeo Cozma jucând un rol esențial la acest capitol.
Foarte puternic vizual, spectacolul de la „Luceafărul” datorează mult scenografiei Alinei Dincă Pușcașu, în primul rând la nivelul costumelor. Volumetrii spectaculoase evocând un clasicism vestimentar intenționat ambiguizat, accesorizări surprinzătoare, culori relevante pentru tema fiecărui personaj în parte – toate acestea fac din costume un palier major, semnificativ al montării. Prima intrare în scenă a mamei vitrege și a celor două fiice ale sale e memorabilă. La fel, foarte bine punctată vestimentar rochia de gală a Cenușăresei, de o simplitate elegantă în ton cu chiar esența personajului, dar și apariția alb-spectrală a ursitoarei ce se identifică cu mama. Din aceeași perspectivă vizual-scenografică reținem soluția celor nouă sau zece printuri de dimensiuni diferite, cu funcție dramatică diversă: vertij temporal prin care intrăm în poveste, ureche-metaforă ce indică o arhetipală stare de ascultare a ceea ce se povestește, dar și ochi deschia, închis, între-deschis. Bine alese, obiecte-concept dau sensuri suplimentare întâmplărilor de pe scenă: zeci de gheme, diverse ca dimensiuni și culori, ne vorbesc despre țesături văzute și nevăzute ale unei narațiuni oficiale și ale unei alteia, interioare, conectate și continuate cu firele de pe printuri; un accent special e pus pe metafora fizică a ceasului și a timpului, în acest sens Aurelian Bălăiță propunând chiar un personaj numit Timpul.
Numeroasă, distribuția conține, pe lângă personajele centrale, și figuri secundare utile prin acțiunile scenice pe care le desfășoară. În unele momente, o mai bună organizare a acestui personaj de grup ar fi avut efecte suplimentare în dinamizare și conținut semnificant. La fel, o dezvoltare dramaturgică a personajului Timpul (Sebastian Munteanu) ar fi fost binevenită. Grupul „negativilor” (Elena Zmuncilă, Ioana Corban, Beatrice Volbea) este mult mai bine definit decât al „pozitivilor”. În cazul Cenușăresei (Camelia Dilbea) și al Prințului (George Cocoș) aș fi simțit nevoia unui supliment de intensitate a prezenței în scenă și de mai multă asumare în cazul Prințului. Scenele finale meritau ceva mai multă atenție și un plus de interacțiune cu publicul. Pitorești și convingătoare, personajul Tatălui (Cătălin Cucu) și al Mamei(Carmen Mihalache); nu am înțeles personajul Regelui (Dragoș Maftei), mai degrabă Bufon sau, oricum, o entitate eclectică și difuză.
Dincolo de aceste mărunte detalii, Cenușăreasa lui Aurelian Bălăiță se anunță ca un spectacol de cursă lungă de care, fără îndoială, se vor bucura multe generații de copii. E făcut cu sufletul la vedere, cu tâlc sau, după o veche vorbă românească, aproape uitată, „are noimă”…
Teatrul pentru Copii și Tineret „Luceafărul” Iași – Cenușăreasa, adaptare după Charles Perrault, dramatizare de Vasilica Bălăiță. Regia: Aurelian Bălăiță. Scenografia: Alina Dincă Pușcașu. Coregrafia: Alice Veliche. Muzica: Romeo Cozma. Cu: Camelia Dilbea, Carmen Mihalache, Cătălin Cucu, Elena Zmuncilă, Ioana Corban, Beatrice Volbea, Dragoș Maftei, George Cocoș, Sebastian Munteanu, Claudiu Gălățeanu, Alex Iurașcu, Iulia Deloiu Trif, Raluca Pintilie. Data vizionării: 6 martie 2022