Urmând o tradiție inaugurată de ceva timp în cadrul programului „Laborator”, una pe care am putea descrie prin „absența regizorului”, actorii Teodor Corban și Constantin Pușcașu revin cu un spectacol făcut recent la Naționalul ieșean. Simbolic vorbind, ei reactualizează acea străveche paradigmă pre-regizorală în care unul dintre actori, de regulă cel mai experimentat, își asumă facerea scenică. În cazul de față, în Terminal: Brazilia (după piesa Nunzio a actorului și scenaristului italian Spiro Scirone), regia e colectivă, celor doi – singurii din distribuție – adăugându-li-se Beatrice Roman, tânără absolventă de Regie. După Năpasta, în regia actorului Adi Carauleanu, cred că spectacolul în discuție constituie un nou exemplu de bune practici în domeniul creației actoricești, creații care nu se mai rezumă la construirea unui personaj, ci și la organizarea completă a scenei, de la relații, la spațiu sonor sau la producere de conținut vizual.
Opțiunea pentru piesa lui Scirone este pe deplin îndreptățită. Un text extrem de sensibil, violent și tandru, despre picajul ființei umane, dar și despre noblețea sa, despre mizerabilitatea condiției umane, dar și despre superbia prieteniei, a solidarității, un text despre viață și moarte, realitate crudă și evadare prin vis. Atmosfera e gorkiană, fragment dintr-un metaforic azil de noapte cu un singur locuitor în care Nunzio, bătrân și bolnav, își trăiește ultimele zile din viața sa nespectaculoasă, anonimă și, aparent, inutilă. Spectacolul se deschide cu un dialog zguduitor de simplu și direct pe care Nunzio îl poartă cu Dumnezeu, căruia îi cere să îi oprească tusea. E convins că „se va rezolva” până mâine. Singurătatea sa e întreruptă de revenirea temporară a mai tânărului său prieten Tino, din al cărui comportament deducem că își trăiește viața pe muchie de cuțit și că ocupațiile sale sunt unele de tip mafiot. Relația celor doi e complexă, condusă de autoritarul Tino, în care rezidă paradoxale amestecuri de sensibilitate structurală și izbucniri agresive, de traumă sedimentată definitiv și emoție pulsatilă, suflet la vedere.
Construcția e aproape cinematografică, ambii actori ieșeni simțindu-se confortabil în interiorul acestui stil de joc filmic, realist, cu acțiuni fizice și psihologice concentrate, cu desfășurări pe spații mici și, mai ales, cu formidabila știință de a surprinde și a reda ceea ce e cu adevărat esențial în personajele lor. La limita naturalismului, realismul exersat în scenă reflectă o societate lipsită de scrupule, nemiloasă, mecanism perfid de dezumanizare, o societate pe care o simțim dincolo de această ultimă insulă a umanității reprezentată de micro-universul lui Nunzio. Simbol puternic, icoana din dreapta scenei, alături de care va face Nunzio ultima fotografie, asistă, asemenea unui al treilea personaj, la ondulatoriile vibrații ale sufletului omenesc. Corban și Pușcașu estompează atmosfera italiană/ siciliană, mixând-o inteligent cu tradiționalul discurs despre om din spațiul estic și obținând astfel o imagine general valabilă despre omul de pretutindeni aflat pe o margine a prăpastiei. Tino și Nunzio dobândesc un grad mare de recognoscibilitate, metafore vivante ale suferinței, ale condiției de victimă, ale individului pe care ceva mai presus decât el îl devorează încetul cu încetul. Brazilia, topos exotic, dar și concret în care urmează să se desfășoare următoarea misiune/ crimă a lui Tino, devine echivalent simbolic al Moscovei ideale în care vor să ajungă cele trei surori cehoviene. În ultima scenă, moartea anunță sec, brutal, sfârșitul tuturor călătoriilor posibile…
Aflați în topul actoriei românești contemporane, Teo Corban și Ticu Pușcașu operează aproape chirurgical pe răni deschise. În Nunzio, Corban desenează portretul ascuns al unui Christ de periferie, un sfânt cu alură de vagabond în tusea căruia par să se audă ecourile îndepărtate ale mântuirii. Candoarea personajului, inocența sa înaltă, chiar și atunci când visează cast la prostituatele de pe aleea cu copaci, sunt tulburătoare. Un înduioșător copil locuiește în corpul acesta tumefiat, ce scuipă sânge și ni se relevă în lentă degradare; Corban ni-l arată cu delicatețe, ca pe o bijuterie de neprețuit a omenescului. Copilul din Nunzio nu e o fațetă a unei personalități infantile, ci o fărâmă, poate ultima, dintr-o luminozitate pe punctul de a se stinge pentru totdeauna. Acestui copil îi e contrapus copilul Tino, adânc traumatizat de violența tatălui, dar ieșind din când în când la suprafață. Cele mai adânci secvențe ale spectacolului sunt cele în care cei doi „copii” se întâlnesc. Ticu Pușcașu inițiază atent aceste întâlniri, în care joacă rolul „maturului”; totul e atins de tandrețe, până și ieșirile sale nervoase, până și răbufnirile violente… Scena finală, cea în care ține pe genunchi capul celui ce a fost Nunzio, este de neuitat.
Remarcabilă este apoi capacitatea celor doi actori de a ne crea imagini mentale diverse, de la plajele cu nisip fin ale Braziliei sau Australiei, până la privirea de sfântă a prostituatei pe care o evocă Nunzio. Scena se deschide frecvent în oniric, până acolo încât mizera locuință cu cartoane pe jos devine un veritabil laborator al visului. În privința relației, capitol major al artei actorului, Terminal: Brazilia este o adevărată lecție. Modul în care se ascultă, modul în care își dau întâlnire energiile, modul în care, dincolo de cuvinte, firele nevăzute ale comunicării profunde împânzesc spațiul de joc, modul în care se privesc și se văd actorii– toate acestea fac din spectacolul de la Sala Uzină o mostră de excelență în profesie…
Teatrul Național „Vasile Alecsandri” Iași – Terminal: Brazilia. Autor: Spiro Scimone. Traducere: Eva Simon. Distribuție: Teodor Corban, Constantin Pușcașu, Ioan Ursulescu. Regie colectivă. Asistent regie: Beatrice Roman. Data vizionării: 3 mai 2022.
