Călin Ciobotari
Cele mai multe teatre românești poartă numele unor personalități ce au avut legături cu locul respectiv, iar cele mai multe din aceste nume devin, în timp, niște etichete, niște abstracții. Ele își pierd capacitatea de a denomina ceva sau pe cineva, limitându-se la a fi simple structuri sonore. I.D. Sârbu, Fani Tardini, Radu Stanca, Andrei Mureșanu, Maria Filotti și mulți alții încetează, în special pentru noile generații, să mai reprezinte altceva decât niște denumiri ca oricare altele. Patroni spirituali ai spațiului ce le-a preluat numele, sunt un fel de fantome anonime și incerte ce bântuie prezentul. Este motivul pentru care, din punctul meu de vedere, spectacole precum Scene din viața Mariei Filotti de la Teatrul brăilean (pe un text de Matei Lucaci-Grünberg și Sever Bârzan) sunt mai mult decât importante, sunt necesare. Ele redau comunității concretețea unui trecut fondator și transformă un personaj istoric, dar spectral, într-o prezență consistentă, plină de sens. Pentru publicul brăilean, după un astfel de spectacol, Maria Filotti, cea care dă numele Teatrului, este percepută cu totul diferit. Și, odată cu ea, teatrul însuși…
Matei Lucaci-Grünberg documentează detaliat subiectul, fără a-și propune un spectacol documentar, în sensul de definiție a acestui gen de teatru. Apelează la o formulă tipic brechtiană, mixând tonurile informative cu un story despre o viață spus cu căldură și empatie. Departe de a fi idealizată, figura Mariei Filotti ne este realist recompusă, cu luminile și umbrele ei, cu suișurile și coborâșurile unui destin al cărui principal scop pare că a fost supraviețuirea prin teatru. Studiul abordează cronologic parcursul personajului, de la admiterea la Conservator (și Aristizza Romanescu se bucură de o evocare consistentă), în plină Belle Epoque, la primele roluri și primele succese, de la traversarea celor două războaie mondiale, până la dejismul asumat și bătrânețea consumată în umbra cultului Maria Filotti, așa cum îl construiseră comuniștii. În paralel cu expunerea unei biografii, regizorul dramaturg schițează contexte ale timpului, reconstituiri demne de interes relevate și comentate prin intermediul unui personaj-narator, Ion Filotti Cantacuzino, fiul artistei. Un efort de esențializare bine dozat face ca pe parcursul a mai puțin de trei ore spectatorii să parcurgă mai bine de jumătate de secol și toți atâția ani de carieră artistică a unei dintre cele mai influente actrițe din teatrul românesc al acelui timp.
Soluția scenei în scenă (scenografia este semnată de Andreea Tecla) conferă un supliment de teatralitate binevenit pentru etalarea deplină a unei personalități exuberante, pătimașe, nelipsite de orgolii, dar și de generozitate. Spectacolul debutează cu o inteligentă parafrază a scenei groparilor din Hamlet, la mormântul actriței, în 1956, cu două „tovarășe” meditând comic la posteritate, la tovarășul Dej și la privilegiul unora de a avea o înmormântare creștinească. În alte rânduri, teatralitatea se naște spontan din suprapunerea fără rest a vieții pe teatru, ca atunci când fiul își anunță mama că vrea să plece la Paris și că are nevoie de bani, iar mama intră natural în discursul Arkadinei din scena cu bandajarea lui Treplev. Ne sunt arătate, apoi, nu doar secvențe din viața civilă a actriței, ci și din viața în rol, cu fragmente din spectacole faimoase ce i-au consolidat și eternizat gloria. Interacțiunea cu publicul, constantă în spectacol, ne implică nu doar în observarea faptelor, ci și în construcțiile scenelor propriu-zise, ca în acele secvențe în care participăm activ la recordul de 22 de minute de aplauze pentru rolul artistei din Răzvan și Vidra. Foarte clară, structura spectacolului ne include și umanizează deplin relația noastră cu personajul istoric. Atmosfera e caldă, fără patetisme inutile, fără excese hermeneutice, decisă în cheia unui firesc în care Maria Filotti devine „una de-a noastră”, nu de-a busturilor din parcuri, lui Grünberg reușindu-i acest riscant proces de demitizare, de extragere din statuie a unei esențe umane. Tot de factură brechtiană sunt song-urile (cu aportul unor tineri și talentați instrumentiști) ce acompaniază și subliniază nuanțele unor întâmplări relevante. La fel, frecventele veniri ale actorilor în mijlocul publicului, cortina ce separă convențional azi de ieri, delicatele efecte de distanțare, intrările și ieșirile din rol, la vedere, și multe alte ingrediente ce fac din aceste Scene duioase și utile lecții de raportare la trecut. La final, actorilor li se alătură un alt personaj: un costum al Mariei Filotti (piesă autentică, donată Teatrului brăilean de Șerban Cantacuzino). O stranie senzație se naște: Maria Filotti este aici, Maria Filotti a fost mereu aici…
Deși o incursiune profundă în biografia Mariei Filotti, dramaturgia evită să exploreze acuzator anumite zone gri ale personajului istoric. Ea doar punctează câteva situații delicate în care pare că actrița este dispusă să facă orice în numele teatrului. Opțiunile ei ideologice, din anumite perioade, devin în spectacol neimportante, simple mijloace puse în slujba marelui proiect al acestei vieți: teatrul. Spectacolul lui Grünberg nu devine în niciun moment tribunal moral, ci lasă deschisă problema etică sau o amână pentru o altă ocazie.
Ramona Gângă a avut o misiune extrem de dificilă. A interpreta o mare actriță te obligă la un joc pe măsură, cu conștiința smerită că, totuși, tu nu ești ea, ci doar un drum spre ea, o oglindire ce recuperează câteva reflexii… Actrița abordează personajul cu luciditate, echilibru și empatie. Îi configurează profilul, personalitatea, stilistica jocului, într-un rol-studiu foarte complex, convingător dus la bun sfârșit. În mentalul multor spectatori brăileni, Maria Filotti va rămâne fixată în propunerea aceasta scenică a Ramonei Gângă. Relația scenică cu fiul Ion Cantacuzino (elegant configurat de Valentin Terente, cu amestecuri de noblețe, revoltă, amărăciune, duioșie) funcționează impecabil, devenind nucleu al spectacolului și bucurând publicul prin bogăția de nuanțe puse în joc. În roluri multiple, Monica Ivașcu, Silvia Tariq, Elena Andron, Dragoș Ioniță, Sever Bârzan contribuie decisiv la restaurarea unei lumi și a unei figuri artistice majore. În multe situații, comicul personajelor de coloratură devine contrapunct util aurei grave, nu lipsite de deschidere spre tragic, a Mariei Filotti. Notabilă, de asemenea, și implicarea elevilor Ioana Comșa, Eduard Stan, Maria Caplea, Maria Dinulescu, mai ales în secvențele de ilustrare a pedagogiei Filotti.
Spectacolul lui Grünberg nu este important, însă, doar pentru publicul brăilean. El inspiră și instigă cercetătorul de teatru, invitându-l să redeschidă subiectul acesta, ca, de altfel, și multe alte subiecte aflate în așteptarea în complicata și fascinanta istorie a teatrului românesc.
Teatrul „Maria Filotti” Brăila – Scene din viața Mariei Filotti, de Matei Lucaci-Grünberg și Sever Bârzan. Regia: Matei Lucaci-Grünberg. Scenografia: Andreea Tecla. Coloana sonoră: Sever Bârzan. Cu: Ramona Gângă, Valentin Terente, Monica Ivașcu, Silvia Tariq, Elena Andron, Dragoș Ioniță, Sever Bârzan. Elevi: Ioana Comșa, Eduard Stan, Maria Caplea, Maria Dinulescu. Instrumentiști: Mario Robert Ștefan, Gabriela Constantin, Luca Marin, Marius Iulian Neagu. Data vizionării: 11 noiembrie 2023
