După un drum de aproape zece ore de la Iași la Sibiu ajung la Teatrul Național „Radu Stanca” să-l văd, în prima zi a Festivalului, pe Robert Wilson, jucând în Lecture on nothing. Cald, lume multă, freamăt. Între pupături de revedere și zeci de zgomotoase „ce mai faci”-uri, aflăm că, din cauza unei defecțiuni tehnice, mai avem de așteptat vreo treizeci de minute. Disconfort maxim, iar la țigară, iar „ce mai faci”-uri, iar pupături, iar așteptare.
Robert Wilson, la rândul său, ne așteaptă la masa albă așezată exact în mijlocul scenei, poziție calculată, cred, milimetric. E așezat, în încremenire statuară, cu un tom în față. Întreaga scenă pare un vast spațiu de tranzit între un timp al prezentului recognoscibil (structuri învelite în hârtie de ziar, sute de cocoloașe de hârtie, panouri-banner pe care sunt scrise cuvinte în înlănțuiri cu sens sau cu sensuri aleatorii) și un timp bizar, calm și cald, dar într-o formă mai degrabă non-umană, dominat de albul diafan peste care, pe parcurs, se vor topi lumini albastre. De undeva de sus, un personaj straniu ne privește curios printr-o lentilă. Scena este supravegheată, se știe că suntem acolo.
Zece minute de disconfort auditiv, alternări de sunet electric, la intensitate mare, dublează disconfortul inițial al așteptării. Cuvântul „iritare” de pe unul din bannere, concept ce urmează a fi rostit de nenumărate ori în spectacol, e resimțit tot mai intens. Apoi, brusc, în contrapunct, cinci minute de tăcere (sau poate au fost patru minute și 33 de secunde, ca în celebra compoziție a lui John Cage – n-am cronometrat cu exactitate!). După agresiunea sonoră, minutele de tăcere sunt formidabile, aproape capătă concretețe fizică, afectându-ți simțurile într-un mod pe care, momentan, nu știu să-l descriu.
În fine, Wilson începe să citească din textul lui Cage, Lecture on nothing, text manifest despre care s-a spus că ar conține întreaga filozofie asupra muzicii a acestui atât de special compozitor. Lectura e într-o cheie dublă: tactilă (Wilson își trece degetele asupra rândurilor pe care le citește, ca și cum ar vrea să simtă, fizic, forma a ceea ce lecturează) și auditivă (performerul vorbește clar, într-o cadență atent dozată, atent la ritmicități difuze, într-un așa fel încât actul lecturii atinge uneori granița cantabilului sau chiar, prin repetiția multiplă a unor enunțuri, a incantatoriului). În fraze simple, ni se vorbește despre …nimic, despre cum ajungem de fiecare dată …nicăieri și despre cum, dacă renunțăm la iritabilitate, lucrul acesta poate să ne procure plăcere. Întregul spectacol s-a vrut, de altfel, un omagiu adus lui John Cage, premiera din 2012 fiind generată de centenarul de la nașterea compozitorului.
E bulversant acest spectacol pentru spectatorul neavizat/ neavertizat de modul lui Wilson de a gândi și de a face teatrul. Tentația de a căuta peste tot semnificații, relații cauză efect, mesaje alterează, uneori până la blocaj total, posibilitățile de conectare la un discurs despre non-sens, operând chiar cu non-sensul (nu poți sonda non-sensul cu instrumentarul sensului!). Dacă refuzi această paradigmă pe care ți-o propune Wilson, totul îți apare drept o aiureală sofistică sau, în cel mai bun caz, o înșiruire de discutabile paradoxuri. Abia când renunți la maniera tradițională de a privi/ asculta teatrul, abia atunci descoperi catacombele senzoriale, marginile unor abisalități pe care doar le intuiești, fluxurile și refluxurile unor stări pe care doar le simți, fără a le înțelege. Nimic nu te încurcă mai mult în acest spectacol decât rațiunea cartesiană și logica aristotelică. Unde să le dosești, cum să le ațipești pânda?!
În conferința de a doua zi, generată de dialogul cu George Banu, Wilson a insistat foarte mult pe aceste prejudecăți ale culturii occidentale, tratându-le în opoziție cu cultura japoneză, acolo unde, bunăoară, o mișcare pe scenă se face de dragul mișcării înșiși, nu din cauza unei anumite interpretări a respectivei mișcări. A fost, de altfel, și răspunsul implicit la una dintre întrebările lui Banu: de ce, de vreme ce forma personajului se afla sub semnul artificialului (machiajul gros, părul alb etc.), ochelarii rămâneau realiști, neintegrați în acest profil? Wilson nu răspunde direct, însă lasă să se înțeleagă că nu există nici un motiv pentru care a folosit acei ochelari „realiști”. Și că, din perspectiva trans-logicii pe care o agreează, pur și simplu nu e o chestiune relevantă.
Textul lui Cage era, prioritar, despre muzică, însă, frecvent, cel puțin în forma pe care ne-o livrează Wilson, el pare să se deschidă către ideea de artă în general. Niciodată nu mi s-a revelat, atât de direct și de brutal ca în acea primă zi a FITS 2017, sentimentul superbei gratuități a artei, caracterul ei dezinteresat, inefabilul pe care, cel puțin în astfel de momente privilegiate, îl poate arta declanșa în om. Nu încape vorbă, spectacolul lui Wilson – am probleme în a utiliza în acest caz termenul „spectacol” – e și un amplu poem. Nu știu dacă unul avangardist (Maiakovski ne privește încruntat dintr-o proiecție plasată în stânga scenei), cât unul al omenescului ce nu se mai mulțumește cu omenescul. Pe parcursul spectacolului, am experimentat un scenariu privat, imaginându-mi scena ca pe un spațiu ceresc, din mijlocul căruia însuși Dumnezeu rostește acele cuvinte despre nimic și nicăieri. Și, da, cred că scenariul stă în picioare…
După experiența de tip filosofic pe care ne-a propus-o în anii 20 Heidegger (acele memorabile texte despre das Nichtung), după teoriile fizice moderne ce iau în calcul, tot mai apăsat, funcția neantului, cred că Wilson&Cage formulează un solid post-scriptum al discuției, revalorizând o mai veche spusă a lui Wittgenstein: „Despre cele ce nu se poate vorbi, trebuie să se tacă…”.
P.S: Mă întreb, tot mai serios, dacă cele treizeci de minute de întârziere n-au fost programate de Wilson tocmai pentru a ne scoate din starea de confort cu care, atât de frecvent, intrăm într-o sală de teatru… Mă întreb…