Călin CIOBOTARI în dialog cu Răzvan THEODORESCU
L-am cunoscut pe academicianul Răzvan Theodorescu în urmă cu mai bine de 15 ani când, la Iași, acesta fusese invitat de directorul Muzeului Literaturii Române de atunci, Lucian Vasiliu, să susțină o „prelecțiune junimistă”. Formula aceasta i se potrivea de minune lui Răzvan Theodorescu, sobru și, totuși, relaxat, atașat de trecut, însă, în același timp, extrem de atent la prezent. Îmi amintesc că a lăsat o impresie foarte puternică asupra celor peste 100 de persoane prezente în acea zi de iarnă la Casa Pogor. Redau dialogul pe care l-am realizat atunci cu acel personaj pe care îl găseam nespus de interesant.
(…) Personaj incomod, atât pentru regimul trecut, cât şi pentru unii dintre contemporani, academicianul Răzvan Theodorescu, fost ministru al culturii, fost preşedinte al Radioteleviziunii Române şi actual senator de Botoşani, rămâne una dintre vocile culturale cele mai serioase din România. A refuzat tentaţia formelor fără fond la care s-au dedat alţi intelectuali români, a spus “Nu!” superficialităţii culturale venite pe filiera unui veac al vitezei şi al indiferenţei, şi a rămas rece la cântecele de sirenă ale unei capitale gata să „te dea la televizor”. Prezent la Iaşi, pe finalul anului 2006, academicianul a ţinut, la Casa Pogor, o remarcabilă prelegere despre spiritul Moldovei şi a demonstrat că, indiferent de culoarea politică, indiferent de poziţiile admnistrative, structura de profunzime a unui intelectual autentic poate să rămână nealterată.
Călin CIOBOTARI: Domnule academician, ce reprezintă pentru Dvs. postura aceasta de prelector junimist?
Răzvan THEODORESCU: În primul rând, una dintre acele experienţe culturale inconfundabile pentru că aici, la Casa Pogor, ai conştiinţa că urmezi primei serii de prelecţiuni. Aceste prelecţiuni au întemeiat spiritul critic din cultura românească. Te simţi purtat de valul spiritului trecut. Este, absolut, un privilegiu şi l-am simţit ca atare.
„Intelectualitatea moldavă, ieşeană în particular, este mult mai stabilă şi, o să vă miraţi, mult mai europeană…”
C.C.: Dvs. aţi participat şi la seria precedentă, din anii ’70. Comparativ, v-au traversat alte sentimente astăzi decât atunci?
R.T.: Vedeţi, asta era cu treizeci de ani în urmă. Atunci aveam o situaţie foarte ambiguă. Eram în preziua eliminării mele oficiale din învăţământ, în urma protestului pe care l-am făcut în 1977 cu privire la distrugerea unui prim monument de către comunişti. Această atitudine a însemnat scoaterea mea din învăţământ. Aveam 38 de ani. Astăzi am 68; privesc altfel lucrurile, cu o altă experienţă de viaţă şi cu o experienţă civică îmbogăţită. Atunci vorbeam despre cum văd eu cultura românească în unitatea ei, astăzi am vorbit despre cum văd eu cultura românească în diversitatea ei.
C.C.: În prelegerea de azi, aţi reluat o mai veche teză a dumneavoastră despre dihotomia istorică dintre cultura Moldovei şi cea a Ţării Româneşti, cu un clar plus în privinţa primeia. Credeţi că astăzi mai putem vorbi despre o astfel de autonomie?
R.T.: Sigur. Nu la nivelul la care se făcea în secolele XVII-XVIII, sau chiar mai recent. Există însă în continuare câteva lucruri care separă spiritul moldav de spiritul valah. Aceste diferenţe se citesc astăzi în atitudinile electorale, în poziţia intelectualităţii. Astfel, intelectualitatea moldavă, ieşeană în particular, este mult mai stabilă şi, o să vă miraţi, mult mai europeană…
C.C.: Şi mai puţin mediatizată…
R.T.: Tocmai din cauza aceasta e mai puţin mediatizată. „Haimanalele de Fanar” de care vorbea Eminescu sunt mult mai prezente în Bucureşti, din toate punctele de vedere. O să vă spun un lucru, din perspectiva poziţiei mele de senator al unui judeţ moldav (de Botoşani – C.C.): tineretul e mai frumos şi mai instruit în Moldova, la fel ca şi apetenţa pentru cultură. Am avut o mare bucurie, ducând nişte elevi botoşăneni la Bruxelles. Rezultatele au fost admirabile. N-am făcut acest lucru cu tinerii din Muntenia. Am însă motive să cred că spiritul acesta, stofa aceasta europeană se păstrează la tineret.
„Este marele avantaj al Universităţii moldovene, şi a scriitorilor moldoveni, acela de a putea să nu fugă după mediatizări, aşa cum fac ceilalţi”
C.C.: Totuşi, cum vă explicaţi că, de la profesori universitari la coafeze, de la doctori la ingineri, toată lumea a auzit de Liiceanu, Pleşu, Cărtărescu, în timp ce personalităţile din provincie se află într-un fel de nimb de tăcere.
R.T.: Primele două cazuri sunt cazuri de mediatizare şi atâta tot; cel de-al treilea este, sigur, al unui scriitor foarte activ, foarte tradus şi poate de aceea foarte prezent. Evident, ca să mă refer la moldovenii noştri, Zub, regretatul Platon şi alţii sunt nume de primă mână; am dat exemple doar din domeniul meu de activitate. Este marele avantaj al Universităţii moldovene, şi a scriitorilor moldoveni, acela de a putea să nu fugă după mediatizări, aşa cum fac ceilalţi. Eu, care stau la Bucureşti din motive uşor de înţeles, nu mai vreau să fiu mediatizat. Refuz anumite metode de mediatizare, precum caraghioslâcuri de tipul celor o sută de români. Sunt lucruri pe care eu le refuz din start. Ierarhizările acestea, americanismele acestea. Moldovenii sunt mult prea serioşi în acest sens şi sper să nu-i atingă morbul neseriozităţii.
C.C.: E un lucru bine ştiut că înainte de ’90 îi copiam pe ruşi, iar după ’90 pe americani. Ce ni se întâmplă? Avem cumva tentaţia asta a mimetismului?
R.T.: Da, o avem! Discursul meu de intrare la Academie vorbeşte despre mentalitatea tranzacţională a românilor. Suntem un popor admirabil, însă profund tranzacţional, de o superficialitate dată de calitatea noastră de singuri latini ai ortodoxiei şi singuri ortodocşi ai latinităţii. Acolo unde am avea nevoie de pragmatismul latin, nu-l avem. Am fost, suntem şi vom rămâne un popor tributar modelelor spre care ne uităm în lume. Nu avem forţa maghiarilor, forţa polonezilor, forţa grecilor. Răspunsul am încercat să-l dau: suntem singurii care şi-au păstrat statul din vechime; această păstrare a dus la negociere, la tranzacţionalism. Ceilalţi au luptat sau au emigrat. Noi suntem cum suntem: un popor nu doar deştept, cum sunt latinii, ci şi inteligent, însă, spuneam, superficiali. În plus, am sentimentul că, pe parcursul timpului, ne cam transformăm din popor în populaţie. Or populaţia este o formulă superioară tribului. Mi-e teamă că se va întâmpla acest lucru cu noi.
„Nu vom putea niciodată să creăm o cultură solidă, pe baze naţionale. De ce? Pentru că noi sau suntem naţionalişti sau suntem cosmopoliţi exageraţi”
C.C.: Pe filiera aceasta a tranzacţiei, aş băga de seamă că avem şi un anume har al hermeneuticii, asta poate în pofida actului efectiv de creaţie. O hermeneutică la limita comentariului, uneori.
R.T.: Bună observaţie. Suntem, într-adevăr, hermeneuţi şi comentatori de pe margine. Suntem o naţiune care explodează greu. După părerea mea, am explodat de două ori în secolul XX: în 1917, la Mărăşeşti şi în 1989 la Iaşi-Timişoara-Bucureşti. Suntem nişte admirabili analişti de pe margine. Ne dăm opinia strălucit despre ce fac alţii, de unde şi nevoia de a merge imediat spre alţii. Este o moştenire istorică de care nu vom scăpa niciodată. Nu vom fi vreodată un popor pe picioarele sale. E grav ce vă spun, dar este opinia mea.
C.C.: Mi se pare că va fi un mare dezavantaj în Uniunea Europeană, acolo unde tocmai asta ni se cere: să fim pe picioarele noastre.
R.T.: În Uniunea Europeană vom fi folosiţi de unii şi de alţii. Mintea noastră strălucită va fi foarte bine vândută, peste tot în Europa. Asta este partea bună, în sensul că nu vom mai avea exilaţii noştri. Pe de altă parte însă, nu vom putea niciodată să creăm o cultură solidă, pe baze naţionale. De ce? Pentru că noi sau suntem naţionalişti sau suntem cosmopoliţi exageraţi. Nu avem acel naţionalism cu limite al lui Titu Maiorescu, fără prejudecăţi, al lui Eminescu, Motru, nu avem împletirea aceasta a Europei sau a umanităţii cu sentimentul naţional. Ce să-i faci? Suntem latini ortodocşi, latini răsăriteni!
C.C.: Vorbeaţi despre aristocratismul Moldovei. Cum se va plia aristocratismul acesta ce se presupune, evident, o doză serioasă de contemplativitate, pe ideea de graniţă estică a Europei?
R.T.: Am mare încredere în regiunea asta şi în posibilitatea Moldovei de a juca rol de interfaţă a lumii europene. Interfaţă, pentru că, o spun cu tristeţe, cei de dincolo de Prut vor rămâne definitiv în afara Uniunii. Sunt mai marcaţi de dominaţia ţaristă şi sovietică decât credem noi. În ce ne priveşte, sunt optimism, deoarece am remarcat că, indiferent de coloratura politică, colegii mei din Parlament sunt foarte activi. Şi nu doar politicienii din Iaşi, ci şi din celelalte judeţe, extrem de interesaţi de dezvoltarea zonelor lor. Sunt foarte încrezător şi în studenţimea moldavă. Ca profesor la Bucureşti pot să vă spun acest lucru.
„Ca ministru al culturii am încercat să aduc cât mai multă …cultură”
C.C.: Ni se reproşează, nouă, ieşenilor, că ne-am hrăni prea mult din trecutul cultural…
R.T.: Bine, a fost un moment determinat de părăsirea Iaşului în perioada interbelică. Apoi, în perioada comunistă a fost, iarăşi, o încercare de satelitizare a Iaşului către Moscova, însă au fost voci critice, acide. Acum mie mi se pare că trecutul coexistă cu prezentul foarte bine.
C.C.: Cred că ştiţi foarte bine: Iaşul cultural este acum în reconstrucţie. Începând cu arhitectonica.
R.T.: Din toate punctele de vedere, Iaşul este în ultimii ani într-o reconstrucţie totală; mă refer la edificii, la faţade, monumente. Turismul ieşean ar trebui să înveţe mai multe. Bucovina, de exemplu, ia faţa Iaşului.
C.C.: Cât a contat în destinul Dvs. experienţa de ministru al culturii?
R.T.: A contat însă nu mai mult decât cea de preşedinte al Radioteleviziunii Române. Am învăţat, în acea perioadă, foarte mult. Sigur, nu contează ce s-a spus şi cum s-a spus. Ca ministru al culturii am încercat să aduc cât mai multă …cultură. Am ajuns însă la o concluzie: poate e mai bine într-o ţară precum România ca ministrul culturii să nu fie om de cultură. Să fie un tehnician.
C.C.: Actualul ministru cum vi se pare?
R.T.: (ezită – n.mea) Nu vreau să mă pronunţ. Să spunem doar că este un compozitor onorabil.
C.C.: Credeţi că putem vorbi în România despre o imixtiune a politicului în cultură?
R.T.: În România a existat întotdeauna o imixtiune în cultură. A fost o perioadă în care cei mai buni oameni de cultură erau şi cei mai buni politicieni. Epoca aceea s-a dus. Imixtiunea cea mai mare a avut loc în perioada totalitară, însă din punctul de vedere al susţinerii culturii, epoca totalitară a fost un paradis. Mă refer aici la Carol al II-lea şi la comunismul de dinainte de Ceauşescu. Ce s-a întâmplat în vremea lui Ceauşescu a fost o aberaţie. Întotdeauna, într-o ţară latină, politicul va influenţa cultura.
„Aş numi această perioadă drept una încă post-revoluţionară”
C.C.: În prelegerea ţinută la Casa Pogor, aţi etapizat cultura română în Ev Mediu şi Modernism. În ce perioadă ne aflăm acum? Un modernism târziu? Sau preferaţi denumirea de postmodernism?
R.T.: Nu, postmodernism este un termen prea savant şi are conotaţii culturale prea mari. Eu aş numi această perioadă drept una încă post-revoluţionară. În Franţa, perioada revoluţionară şi post-revoluţionară a ţinut de la căderea Bastiliei, până la căderea lui Napoleon. Deci de la 1789, până la 1815. Suntem într-o situaţie asemănătoare. În Revoluţia bolşevică, lucrurile s-au mai contras, din cauza faptului că după moartea lui Lenin, s-a căzut în stalinism. Nu este un lucru de preluat. Cred, aşadar, că suntem la finele epocii post-revoluţionare. S-a schimbat de două ori o putere instaurată şi care n-a fost reconfirmată. Nici nu mai e nevoie de o a treia oară. S-a confirmat faptul că revoluţia a reuşit.
C.C.: Un gând pentru ieşeni…
R.T.: Dragoste!
