Sorina Bălănescu
Nu seamănă cu noi, cei care îl cunoaștem (dar îl cunoaștem cu adevărat?) Îl deosebește de cei asemenea nouă un neastâmpăr al întregii sale ființe, o stare de ne-stare permanentă, producătoare de rost ființial. Îmi place să cred că aducerea sa la Conservatorul ieșean înseamnă, cel puțin,o izbândă managerială (așa i se spune). Îndrumă doctorate (Își dau seama oare acei fragezi doctoranzi ce șansă li se oferă?) Deci îndrumă doctorate, ascultă și citește răbdător referate, de multe ori, inepte. Ține conferințe de cultură teatrală și nu numai, de o calitate demnă de prestigiul Junimii, este prezent la ceea ce se cheamă lansarea (la apă) a unei cărți de teatru, risipește în juru-i potop de observații și sentințe hrănite cu mierea marii filosofii. Absoarbe miezul cărților de filosofie, pentru mulți, inabordabile, numai și numai pentru a găsi temeiurile unei estetici teatrale.
Uităm, văzîndu-l, că este autorul unor spectacole de teatru întemeietoare de gen și abordare. Uităm că Alexa Visarion este autorul unor filme de artă unice în cinematografia românească. Cu prea multă ușurință, de ne place ori nu,ignorăm că a regizat câteva mari filme, de referință antologică. Nu ne dăm prea limpede seama că doar vitregia vremurilor a lipsit cinematografia românescă de șansa ieșirii în lume. De mare mirare se arată înzestrarea – starea regizorului-poet și gînditor, născocitor al unor scenarii de film copleșitoare.(Citit-am numai cele trei scenarii, urmărite de un mare și nemeritat nenoroc / plăsmuiri de poet al cuvîntului, al imaginii visate, după Meșterul Manole, ce au avut șansa trecerii într-un film – deosebit – după Meșterul Manole. Factura înalt poetică a scenariilor promitea un film din seria celor care dau un plus de virtute neamului. Nu prețuim cum ar trebui nici arta poetului-cineast, plămăditor de actori de film. Actori de teatru apreciați, fără a fi în linia întâi, au intrat astfel în patrimoniul vedetelor de anvergură internațională. Ar fi fost îndeajuns, pentru Mircea Albulescu, rolul copleșitor dus la capăt, din Înghițitorul de săbii; pentru Mircea Diaconu, rolul din Înainte de tăcere ar fi fost suficient pentru o consacrare internațională; cât despre Florin Zamfirescu, Ion din Năpasta l-ar fi recomandat pentru o însemnată carieră europeană, în materia filmului de artă. Dorina Lazăr și Cornel Dumitraș ar fi ajuns actori mult căutați de maeștrii cinema-ului internațional.Actori vedetă ai teatrului românesc, precum George Constantin ori Gilda Marinescu s-au lăsat remodelați de maestrul, foarte tînăr pe atunci, al filmului românesc, cu însutită dobîndă pentru cariera lor artistică. Tăcerile cehoviene din filmele lui Alexa Visarion, tăceri pe care Tarkovski și Bergman le-ar fi simțit afine, ar merita un studiu (dacă nu un eseu) aplicat minuției cu care regizorul pune în valoare chipul protagoniștilor în filmele sale. Antologică este scena din filmul Ana, unde Răzvan Vasilescu ne arată cum știe să tacă un mare actor: nici un mușchi de pe fața protagonistului nu se cutremură la auzul poveștii crunt adevărate, pe care, cu o seninătate mimată, Ana –basarabeanca i-o deapănă. Nici un mușchi nu se clatină pe chipul ascultătorului din film, doar privirea trădează o emoție adâncă, ce ar fi fost, bănuiesc, greu de tradus în cuvinte.
La împărțirea darurilor, pruncului Visarion, născut la Bălușenii din preajma Ipoteștilor, Decidentul i-a hărăzit alese înzestrări, pe care acela, alesul, trebuia să aibă grijă a le înmulți precum talanții. La misia ce i s-a dat, a răspuns cu sârg poetul, vegheat îndeaproape de gânditor. Iar rostul gânditorului, dacă l-am deslușit bine, era (și este) să înmulțească zicerea poetului cu înțelepciunea întărită de citate din mai marii gândirii, atât de bine potrivite, încât să lasă impresia că stau de strajă, gata să intre în joc taman acolo unde firul gândului o cere. Mărturie stă Spectacolul ascuns, cartea-exegeză pe care Alexa Visarion o dedică, după mai mulți ani de căutare febrilă prin bibliotecile americane și anglo-saxone, după vizionarea unor spectacole Shakespeare, dintre cele care au făcut epocă, după citirea atentă a multor cronici de spectacol, cartea unică despre spectacologia Shakespeare. Unde succesul acreditat de publicațiile americane al spectacolelor semnate de regizorul Alexa Visarion nu este nici trâmbițat, nici (măcar) amintit. Pentru autor, cronica reprezentațiilor care i-au adus faima peste Ocean ține de firescul situației (de doctorand, la începutul anilor 2000). Și totuși, după ce comentează avizat experimente teatrale, jucate magistral de actori americani și britanici, ținând de schimbarea de gen și rasă, experimente care au anunțat corectitudinea politică de azi, autorul își permite să încalce regula (nescrisă) a tezei de doctorat și să avanseze …poezie pură.
Alte meniri din începuturile poetului-gînditor se revendică atenției… Fără poezia, încarnată în succesiunea de cuvinte și a imaginilor, spectacolele de teatru purtând semnătura lui Alexa Visarion nu ar ieși din rândul reprezentațiilor cuminți, servind textul – și atât, ori din seria excentricităților nevoite să forțeze textul de dragul originalității cu orice preț. Și cu una și cu cealaltă nefericită ipostază Alexa Visarion se bate când vehement, când ironic, căci ambele situații extreme îi hrănesc nemulțumirea. Dacă în cărțile de tinerețe, pasaje pamfletar construite veștejeau mediocritatea și impostura, imitația fără rost, fără a da nume ori titluri de asemenea producții; în ultima, iritarea omului de teatru izbucnește într-un eseu ruinător de prestigii contrafăcute, din partea celor care se pot recunoaște în sentințele fără putință de replică. În postură de comentator al trendului păgubos, eseistul își încalcă regula (bănuită de noi) de a nu pronunța nume și date ușor de recunoscut; într-o singură situație, polemistul își iese din pepeni, când relatează reacția oportunistului de serviciu, medic de profesie, un răsfățat al autorităților cultural-politice, adaptat la conjunctură. Aflat la o vizionare-proces, ipochimenul îl previne malițios pe cel încriminat asupra primejdiei de a fi respins cu tot cu vehemența scriitorului spectacol. În verbul gânditorului, posibilă victimă atunci, la vizionare, răzbat acum notele dozate cu har ale memorialistului. Și nu întâmplător, una dintre scenele tocmite din cuvinte – de poet izvodite – devine scenă-evocare. Rând pe rând, cu o emoție abia strunită, cu o smerenie adevărat creștină, memoria prodigioasă a poetului scoate la iveală, învie crâmpeie de amintire prinse în magma portretisticii de prim rang. Omagiul adus fostului său profesor, Radu Penciulescu, paginile dedicate celor care l-au ajutat la începuturile carierei sale, lui Liviu Ciulei, în speță, rechemările din trecut ale colegilor săi de generație, portretul lui George Constantin, de fină notație (autorului nu-i scapă nici clipirea de aripă din ochii actorului), toate îl recomandă pe regizorul-poet Alexa Visarion ca pe un portretist dintre cei născuți, iar nu făcuți, în memorialistica românească. Înzestrarea dezarmantă a artistului pentru atâtea îndeletniciri artistice îl fac vrednic de admirația noastră necondiționată.
