Ada Lupu
Dincolo de faptul că este o actriță de vârf a scenei teatrale românești, Ada Lupu e și un foarte bun teoretician. Ea nu doar face roluri unice, încântătoare, dar știe să și vorbească despre ele, în analize și auto-analize care amintesc de modelul de altădată al actorului-intelectual. Recent nominalizată la categoria Cea mai bună actriță în rol principal pentru rolul Beatrice din Familia Cenci (Teatrul Național „Vasile Alecsandri” Iași, regia Silviu Purcărete), Ada a acceptat să vorbească detaliat despre etapele de construcție a unui personaj pe cât de dificil, pe atât de seducător. (Călin Ciobotari)
Călin CIOBOTARI: Ada Lupu, din nou nominalizată la Premiile UNITER, de data aceasta la categoria Cea mai bună actriță în rol principal. Ce stări de spirit te încearcă? Cât de importantă este, în mod real, pentru un actor o astfel de recunoaștere?
Ada LUPU: Foarte importantă. Mai ales când vine într-o perioadă foarte specială… Am mai bine de jumătate de an de când mi-am schimbat cumva raportarea la lume și, într-o oarecare măsură, m-am detașat de părerea celor din jur. M-am mai temperat, poate am mai și îmbătrânit, a mai trecut acea înverșunare a tinereții și nevoia poate prea mare de validare. Iar când credeam că mă liniștisem, a apărut această nominalizare la care m-am bucurat la fel de mult ca la prima. Așadar, fundamental, nu m-am prea schimbat.
De-a lungul timpului, nu puțini artiști au încercat să ducă în derizoriu ideea unui premiu. Argumentul lor general e că nu e ceva suficient de puternic încât să îți modifice destinul.
Nu poți ști niciodată ce îți modifică și ce nu destinul. La o vârstă fragedă, un astfel de premiu îți poate duce o angajare, îți poate crea un context pentru evoluție profesională și umană.
Mă gândesc, bunăoară, la Diana Vieru, care a luat și ea premiul Uniter la Categoria Cea mai bună actriță în rol secundar pe vremea când încă era studentă. Toți ne așteptam ca, la scurt timp, să fie angajată într-un teatru. Nu s-a întâmplat asta.
Nu a fost angajată, în schimb a avut parte de colaborări care poate, în alte condiții, nu ar fi apărut. Niște oameni au aflat că există o actriță numită Diana Vieru. Ceea ce contează, să recunoaștem. Pentru mine, fiind deja angajată, nu intervin modificări atât de radicale, însă pentru orice om care, asemenea mie, se pune frecvent sub semnul întrebării și se auto-chestionează, o astfel de distincție are importanța ei. Am avut des momente de îndoială și, la fel de des, m-am întrebat dacă sunt cu adevărat o actriță bună sau doar mi se pare.
Și la ce concluzii ai ajuns, Ada?
La concluzia că am potențial pentru a face meseria asta. Sunt, însă, fluctuații. Am perioade în care am foarte multă încredere în acest potențial și mi se pare că aș putea juca orice. Sunt alte perioade în care reapare teama că aș fi o impostoare în profesie sau că sunt supra-apreciată, sau că…
„Admit, nu prea gândesc lucrurile din punct de vedere etic. Mai degrabă îmi e caracteristică gândirea de tip emoțional”
Doar faptul că te întrebi dacă nu ești impostoare indică faptul că nu ești. Niciun impostor nu-și pune astfel de întrebări. În plus, nu ești la prima nominalizare: în 2018, rolul Fiicei din Măcelăria lui Iov, regia lui Radu Afrim, îți aducea nu doar o nominalizare, ci și premiul UNITER pentru rol secundar. Peste cinci ani, o altă Fiică, Beatrice Cenci, în spectacolul Familia Cenci, regia Silviu Purcărete, te reașază într-o postură similară. Nu putem să nu observăm că Fiicele sunt cu noroc pentru tine. Cât de diferite sunt cele două personaje?
N-ar trebui să spun asta, dar… nu sunt foarte diferite. Au multe în comun. Mă au pe mine, în primul rând. Apoi, ambele sunt atinse de un fior metafizic, ambele pășesc un pic pe lângă realitate, ambele au o anumită labilitate, deși nu neapărat în sens patologic, ci mai degrabă într-un sens tandru și foarte pur. Ambele au o forță extraordinară. Ambele sunt într-o anumită măsură victime, tot așa cum ambele au capacitatea de a evada din ipostaza de victimă. În plan imaginar-emoțional, și fata din Măcelăria, și fata din Cenci se salvează.
Cumva, fata din Măcelăria e dincolo de bine și de rău, în vreme ce cea din Cenci, prin gestul acela final purificator, pare că are, totuși, o componentă etică. Tu cum simți ecuația aceasta de tip moral în cele două personaje despre care vorbim?
Admit, nu prea gândesc lucrurile din punct de vedere etic. Mai degrabă îmi e caracteristică gândirea de tip emoțional, cu deschidere spre metafizic, nu spre morală. Binele și răul au sens într-un context al realității, ori eu, în spectacol, nu-mi pun problema realului.
E valabil, cred, și pentru alte personaje în care joci.
Da, în Trei piese triste sau în Orașul cu fete sărace e, cred, la fel. Nu mă interesează dacă ce face personajul meu este încadrabil în formule precum bine și rău.
Deși, uite, în Masaj, personajul tău, o activistă anticonsumerism, are un discurs de tip etic.
(râde) Da. Tocmai de asta mi-a fost atât de greu să fac acel personaj…
Măcelăria nu se mai joacă, din câte știu. Ar fi fost interesant, și pentru tine, dar și pentru noi, ca vineri să joci Fiica din spectacolul lui Afrim, iar sâmbătă Fiica din spectacolul lui Purcărete. Apropo, la care dintre cele două ții mai mult?
(după o pauză de gândire) Nu pot să îmi dau seama, chiar nu știu ce să răspund.
Cu Radu Afrim ai o experiență de lucru îndelungată. Cu Silviu Purcărete ai colaborat acum pentru întâia oară. Sunt convins, ambele experiențe sunt extrem de puternice pentru orice actor care știe să le înțeleagă și să le aprecieze la justa lor valoare. M-ar interesa să discutăm, comparativ, despre cum e să lucrezi cu Afrim vs Purcărete.
Cred că faptul că am lucrat atât cu Radu Afrim m-a ajutat, m-a pregătit pentru întâlnirea cu Silviu Purcărete.
„…la Radu Afrim negociezi mai mult, în sensul că ai mai mult spațiu de libertate pentru a lucra mai concret. La Silviu Purcărete, cauți mult să te integrezi, să intuiești”
Să vezi ce se bucură Afrim când aude că toată opera lui cu tine e o pregătire pentru întâlnirea cu Purcărete. (râdem)
Nu am zis-o în sensul acela. Am găsit nu puține similitudini între ei, în special în tentația lor pentru un anumit tip de suprarealism tratat cu …normalitate. Dacă nu m-aș fi familiarizat în prealabil cu suprarealismul afrimian, nu m-aș fi putut integra atât de ușor în lumile lui Silviu Purcărete. N-aș fi putut anticipa intenții, nu aș fi putut formula propuneri.
Deci suprarealismul, oniricul sunt coridoarele comune ale celor doi regizori.
Exact. Plus stranietatea care în ambele cazuri este pură normalitate.
Prezența în repetiții a personalității regizorului unde se manifestă mai pregnant? La Afrim sau la Purcărete? Sau, ca să răstorn întrebarea, cine dintre ei este mai discret în repetiții?
Amândoi sunt pregnanți. Cred că la Radu Afrim negociezi mai mult, în sensul că ai mai mult spațiu de libertate pentru a lucra mai concret. La Silviu Purcărete, cauți mult să te integrezi, să intuiești; abia în momentul în care se conturează universul din jur, începi să lucrezi punctual și cu el. Uneori, la Radu Afrim construiam universul din jur în funcție de ce găseam și dezvoltam în noi, dincolo încercam să devenim parte dintr-un univers oarecum prestabilit.
Deci la Purcărete cadrele spectacolului preeexistă?
Da, dar nu în sensul că regizorul vine la repetiție știind deja cum va arăta produsul final. Gândirea lui Purcărete, cred, vizează mai degrabă ansamblul. În timp ce construiește, are în vedere și actorii, și scenografia, și muzica, pe când Radu lucrează mult individual, lăsându-ți impresia că influențezi lumea din jur.
Foarte valoroase informațiile acestea din interior pe care ni le împărtășești. M-ar interesa să discutăm, tot comparativ, relația celor doi regizori cu textul.
La Măcelăria lui Iov știam că, în linii mari, vom păstra povestea, însă textul propriu-zis, în forma lui finită, nu era o certitudine. De altfel, încă de la lectură modificasem anumite frazări, anumite exprimări, ba chiar am introdus elemente dramaturgice ce țineau de noi, actorii, chestiuni recognoscibile publicului, inside-uri, personalizări ale textului. Ne-am păstrat chiar și numele.
Personalizarea textului face parte din stilistica afrimiană.
Întotdeauna a făcut parte. Cercetându-i opera, am observat că sunt foarte puține texte pe care Radu să le fi montat exact așa cum fuseseră scrise. Din ce am lucrat eu cu Radu Afrim, Dansul Delhi mi s-a părut cel mai fidel păstrat text, dar până și acolo existau mici „trădări”.
La Silviu Purcărete cum funcționează această relație regizor-text?
Cred că e mai multă fidelitate față de text acolo. Am avut textul de la început și acea formă s-a păstrat până la final. Problema era alta: nu știam cât din acel text ce era atribuit personajului meu avea să îmi revină. De la primele repetiții, regizorul inițiase o serie de repetiții în care cineva dădea voce, iar personajul doar mima că vorbește, iar eu mă gândeam că textul meu ar putea fi spus de altcineva.
Distribuția a fost ferm fixată de la început?
Da. A făcut doar un switch între două personaje. În rest, totul a rămas cum a fost stabilit la început.
Ai simțit de la început personajul sau ai avut nevoie de timp pentru asumarea lui?
L-am simțit ca destin, ca energie, însă nu și ca formă. Nu reușeam să-mi imaginez forma personajului pentru că nu reușeam să-mi imaginez forma lumii în care se manifestă personajul. Forma personajului, în cazul de față, depindea de forma lumii, iar lumea aceasta părea atât de ideală și ireală, încât nu reușeam să-i anticipez viitoarele concretizări.
E un dezavantaj pentru actor genul acesta de situație?
Nu e un dezavantaj atâta vreme cât ai încredere că regizorul va da un contur lumii iar tu, actorul, vei avea astfel un reper stabil. A fost chiar frumos că nu știam, a fost mai mult decât interesantă starea aceea în care nu știam ce se va întâmpla…
(interviul complet în nr.5-6 al revistei Teatrul Azi)
