Alexa Visarion
Regizorul de teatru și film Alexa Visarion, totodată unul dintre cei mai străluciți teoreticieni teatrali din spațiul românesc, a acceptat publicarea în 7 Iași a unor fragmente dintr-un amplu text ce urmează să apară, integral, în revista „Viața românească”. Eseul pune în discuție, printre altele, una dintre cele mai problematice și dificile practici din arta spectacolului: practica tăcerii. (Călin Ciobotari)
„Ascultă tăcerea de aici, de pe scenă. Îţi dai seama câtă energie spirituală, câte sentimente, sincere şi jucate, râs şi furie şi pasiuni şi cine mai ştie ce. Toate acestea există în continuare aici, închise în acest spaţiu, îşi trăiesc viaţa lor secretă, neîntreruptă. Uneori le aud, deseori le aud, uneori mi se pare că le văd. (După repetiţie – Ingmar Bergman)
În marile spectacole, dintotdeauna găseşti substanţă epică, analiză socială, cruzime rituală, poezie tainică, introspecţie… Contradictorii, ireconciliabile, fără complicitate, fără sinteză, stau unele lângă altele şi semnifică iluminarea teatrului.
„Chintesență și praf”
Adâncimea textelor exponenţiale, cu contrastele lor izbitoare şi amestecul impur de stiluri, evocă dizarmoniile muzicii atonale, a cărei discordanţă exterioară e o reflecţie a discordanţei vremurilor. Comicul şi tragicul, cerebralul şi rafinatul, vulgarul şi brutalul se întâlnesc şi se întrepătrund în plasma expresivităţii. De aceea este important într-o epocă haotică precum a noastră, de a transmite această disonanţă pentru a ajunge la „adevărata unitate” a artei scenice, în loc de a căuta o armonie factică, liniară. Această desfăşurare neîntreruptă de stări constituie unitatea de sens a teatrului, reflex al fluxului energetic ce parcurge tot ce e viu. Este spectacolul relevat prin interpretare. Este teatrul relevat printr-o nesfârşită reprezentaţie de coduri invizibile.
Trebuie să ne îndreptăm privirea spre teatrul cel viu. Nu are rost să selectezi fragmente de valori teatrale şi să le înşiri ca pe nişte cărţi de joc pe suprafaţa magică. Nu putem construi teatru prin imitaţie. Ne interesează ambiţia, riscul, aventura… Fiinţa este ultima temă a artistului. Aventura de a pătrunde oamenii şi lumea lor în acţiune, în relaţie provocatoare cu existenţa umană. Cum spunea atât de simplu Brook: „Chintesenţă şi praf”.
„În teatru, cuvântul este labirint iluminat de interpretare”
Teatrul oferă spaţiul în care creaţia se poate mişca liberă între lumea din afară şi lumea dinăuntru. Puterea şi miracolul textelor se nasc din faptul că ele prezintă omul în toate aspectele sale deodată. Principalul mijloc de expresie este tăcerea din cuvânt şi cuvântul cuprins în tăcere. Tăcerea conţine înţelesuri în prag de mărturisire… Totul reprezintă, nimic nu e…
Teatrul nu are nimic definit odată pentru totdeauna. E experienţă continuă… Simultană cu trecerea spre şi înspre moarte. Realitatea e că textul poate cuprinde într-o frază atât de multe înţelesuri diferit posibile, încât adesea adoptăm un punct de vedere simplist al siguranţei şi evidenţei şi suferim pierderi esenţiale, atât la nivelul seducţiei şi atracţiei plurale, pe care am putea-o câştiga, provocând potent contradicţiile ce-i întreţin vitalitatea ambiguităţii. În teatru, cuvântul este labirint iluminat de interpretare. El călăuzeşte necunoscutul prin mărturii vii. Nu are astâmpărul unei certitudini. Este plurivocal înăuntrul unei identităţi virgine care conţine puncte de reper ale psihologiei, acţiuni de toate felurile, o zugrăvire a scenei şi o zugrăvire a timpului, încât dacă faci într-adevăr muncă de «forare», şi cauţi toate filoanele tăinuite în el, te alegi cu o cantitate uriaşă de mici reprezentaţii în desfăşurare, care întreţin veşnic un spectacol ascuns, dar viu şi agresiv.
Jocul se descifrează prin jocul secund. (…)
Un text trebuie să fie citit prin celelalte texte pe care le conţine: cele care îl preced şi cele care îl urmează, cele pe care autorul le cunoştea şi cele pe care nu le cunoştea şi nu le putea prevedea. Odissea e în Ulysse şi în prezent Ulysse e în Odissea. Cartea lui Iov e conţinută de Beckett şi astăzi Beckett e conţinut în Cartea lui Iov. Eneida, pe care Shakespeare o cunoştea este în Furtuna, la fel şi Divina Comedie, pe care nu o cunoştea. Operele de artă trăiesc în acelaşi timp într-o infinitate de dimensiuni.
Poţi privi piesa aşa cum a fost scrisă, o poţi trata ca pe un document istoric, poţi considera înţelesul ei ca o expresie a unor emoţii umane ce se continuă, o poţi privi totodată ca pe un mit care trăieşte prin capacitatea lui de a fi modificat sau poţi privi întreaga operă ca pe o invenţie a realităţii imaginaţiei poetice care se numeşte teatru. Toţi marii dramaturgi scriu despre jocul oamenilor – numit viaţă. Jocul este un semn al destinului intraductibil, dar capabil să provoace şi să întreţină o stare a individului, o stare a existenţei, şi o stare a lumii. Deci, nivel psihologic, ontologic şi cosmic. Teatrul între dat şi inventat, între real şi imaginar, naşte o incitantă trăire de destăinuiri histrionice. Baza histrionică a textului este comună tuturor autorilor de la Eschil, Sofocle, Aristofan şi Seneca, la Shakespeare, Cehov, Caragiale, Büchner, Strindberg Pirrandello, O’Neill, Ionesco şi Beckett… (…)
Tăcere și mistică a tăcerii
Inteligenţa spectacolului, obligatorie astăzi, are mai multe straturi de interogaţii decât am putea descoperi noi. Dar această „inteligenţă inconştientă”, cum o numeşte Carlyle, este teatrul în stare pură, fără a fi provocat de un plan meditativ, preconceput sau de o virtuozitate formală.
Ceea ce ştii şi ceea ce simţi rămâne în conflict.
Această mistică a tăcerii este susţinută şi resimţită prin vulnerabilul uman al teatralităţii care la rândul său se metamorfozează în identităţi de timp spectacular încifrate în poetici teatrale. În această contradicţie constă esenţa măreţiei regizorului, faptul că el descoperă ceea ce crede, pe măsură ce înaintează, şi, astfel, tot ceea ce spune prin imagini scenice nu se poate reduce la câteva sentinţe, la dogme. Uneori, criticii vor să organizeze lumea artei şi s-o transforme într-o coloană ordonată care se întinde pe toată lungimea unei pagini de ziar sau poate fi parcursă în paginile unei cărţi. Ei îşi închipuie că artiştii teatrului creează pentru a afla ce cred şi nu pentru că ei cred ceva şi de aceea nasc un spectacol pentru a demonstra o diagramă a ceea ce gândesc cu întreaga lor făptură. (…)
Teatrul modifică imaginea propriei noastre vieţi în timp ce cultivă viaţa acestei imagini. Imaginea teatrală contemporană poate fi imaginea imaginaţiei ce obligă realul la explozii succesive ce-i fortifică ieşirile labirintice. Există un teatru al nefiinţei ce se referă demonic la spectacolul ascuns în existenţă. Scena lasă viaţa pradă spectacolului adevărurilor ei. Scenicitatea nesfârşită a acestor adevăruri poate fi asimilată de fiecare epocă diferit. E deschiderea „uşilor închise” fără explicarea gestului, fără morală, fără ideologie. Cuvintele vii sunt actorii, iar acţiunile lor sunt existenţă-atmosferă, necesară interpretărilor spontane a acestor sonorităţi întrupate fără nicio îngrădire. (…)
Tăcerea slujită de cuvinte invizibile
Oamenii nu merită decât o singură faptă demnă de inutilitatea existenţei lor – Teatrul conştiinţei sceptice, temperamentale şi ironice – iluzorie în concret, desăvârşită în iluzie. Viul teatrului poate fi sufocat de comentarii, ridiculizat prin ignoranţa clarificării. Cercetarea universului spectacular este o explorare similară celei făcute cu anumite tipuri de raze X, în care schimbarea perspectivei dă o senzaţie de densitate. (…)
Teatrul şi viaţa sunt într-un raport de vecinătate, nu de opoziţie. Această lume fluctuant demonică a fiinţei este locul ideal pentru captarea energiei circulare a tăcerii slujite de cuvinte invizibile. Plăcerea şi voluptatea au corporalitate şi se manifestă atât pe scenă cât şi în public. Nimic nu tulbură mai provocator emoţiile singurătăţii decât vocea omenească prin cuvintele-actori. Omenirea este o „ruină de reflexe” rezistentă la înscenare.
Cu cât se găsesc mai multe răspunsuri, cu atât rămân mai multe întrebări.
Totul în egală măsură poate fi primit sau refuzat, nu mai interesează de mult cum e teatrul şi cum suntem noi. Nimic n-ar tulbura identitatea polifonică, dacă viaţa ar fi mai mult decât o aparenţă de substanţă. Parodierea este tragică în semnificaţiile sale «ascunse», oferite teatrului. Greşelile imaginaţiei întreţin spectacolul unei lumi lipsite de sens fantastic. Teatrul întronează această dimensiune esenţială a dilatării realului în amplitudine fantastică prin setea tăcerii.
Oglinda-partener a teatrului se spune că e viaţa. Oglinda nu numai că reflectă, dar şi generează lumină. (…)
Teatrul e o acţiune impură raportată la timp, la inevitabil; e o soluţie pentru cine vrea să fie… Oamenii se dăruiesc teatrului, artişti şi public din imposibilitatea de a privi realitatea în faţă fără să o descopere – irealitate.
Veşnicia capătă sens în durata de timp şi spaţiu a unui spectacol.
Existenţa se reduce la alternanţa dintre plictiseală şi „activitate”. Spaima de ireal e motivul ultim al actului. Căci orice actualizare ne umple de iluzia existării. Acţiunea raportată la timp ne seduce, ne orbeşte şi ne împiedică astfel să ştim că e înşelăciune. Nimic nu e mai întăritor decât să aderi la o ficţiune, nimic nu e mai plăcut decât să zvâcneşti ca înfrânt teoretic al unui destin pe care nu-l cunoşti niciodată. (…)
Amăgirea prin joc, jocul ca dublură a înţelesului existenţei de neînţeles devin spectacolul ei de sens. Poate ascuns, sigur tăinuit în tăcerea care gândeşte…
Teatrul stopează risipa de energie vitală, transformând-o în stare emoţională dilatată excesiv în comuniunea de grup a trupei. Mulţi şi singuri, singuri şi mulţi. Împreună. Destinul unei seri de spectacol este redarea vitalităţii extenuate de existenţă printr-o imagine caleidoscopică ce luminează un întuneric ştiut şi neştiut de întreaga comunitate. Să dai totul şi să nu primeşti nimic este noua provocare a speranţei pe care reprezentaţia de destin a artei teatrului o tăinuieşte în scenă.
Iluzie şi utopie deopotrivă. (…)
