Șefa Centrului Regional de Transfuzii, madam Scripcaru, e o tanti acră și penibilă, doctoriță după diplomă, dar funcționăreasă după comportament. Din cauza ei, acum cîțiva ani, un pacient care aștepta o operație grea n-a putut primi sînge din partea unui prieten, care vroia să doneze în instituția condusă de madama cu halat alb, dar cu minte cam tărcată ( detalii – aici : https://www.7iasi.ro/sex-singe-si-timpenie-in-halat-alb/ ).
Ei, dar se pare că, dincolo de funcționărismul ei cu iz comunist, madam Scripcaru e o tanti tare sensibiloasă, mai ceva ca doamnele de la cercul de broderii, goblenuri și tango japonez. Mai pe scurt, madam transfuzionista-șefă e poeteasă. Daaa, de sensibilozitate poetică e vorba, nu epidermică. Și încă o sensibilozitate de mare calibru, fi’n’că tanti poeteasa Scripcaru a scris e’zact 100 de poezii, în cinstea lu’ centenaru’ patriei. Slavă Domnului că patria n-are vreun mileniu, atunci să fi văzut inundație lirică …
,, Şi ce altceva este poetul decît « un donator de sânge la spitalul cuvintelor » , zice madam transfuzionista-șefă, povestindu-ne despre mirobolantul ei volum, botezat „ Cetatea cu portocali ”. După episodul în care i-a refuzat cuiva, din motive tîmpite, dreptul de a dona sîngele necesar unui om aflat în necaz, i-aș zice io mai multe acestei poetese siropoase de mîna a șaptea. Dar, fiindcă e o madamă sensibiloasă, îi transmit doar o parafrază după un distih celebru : ,, În lumea asta, prost făcută, / Tantile scriu, dar nu le-ajută ,, .
Nu, varianta originală a distihului nu e cu ceva portocaliu, ci maroniu. Nu prea plăcut mirositor. Cam ca refuzul de a primi sîngele donat pentru un om aflat în spital.
