Dionisie VITCU
Uitarea şi singurătatea îmi dau târcoale. Vremea potrivnică mă ţine în casă. Din când în când dau telefon la câte un cunoscut şi vorbim fleacuri. Televizorul stă deschis toată ziua. Rar mă opresc în faţa lui, de cele mai multe ori când analiştii spun prăpăstii şi mă sperie comentariile ştirilor de apocalipsă. Ţin TV-ul deschis aşa, să nu mă simt singur. Cred că cei mai mulţi de vârsta mea o fac.
Ai mei mă protejează să nu ies afară să mă bată soarele în cap. Ar fi mai bine decât să văd bestialitatea în manifestările spontane încurajate de cei fără Dumnezeu şi neam, de cei din capul Ţării care se milogesc să-i votăm pentru un viitor mai fericit şi un trai mai prosper.
Nu ştiu dacă am avut vreodată prieteni sinceri; binefăcători dezinteresaţi am avut. Dacă aş fi avut şi prieteni, m-ar fi anunţat că porneşti în Marea Trecere.
Eram obişnuit, lunar, să primesc o dată sau de mai multe ori telefon, rugându-mă să-ţi dau câteva pagini din cartea de amintiri pe care o plitocesc. Mi-ai dedicat şi publicat, într-un număr aniversar pentru mine, prefaţa. În ultima vreme se lăsase o tăcere şi-am gândit că-i plină de rost, că eşti ocupat pe multele cărări în diferite teatre, la festivaluri. Am îndrăznit să te sun într-un târziu. Cu voce obosită mi-ai răspuns, erai pe patul de suferinţă şi, înainte de toate, ai avut grijă să mă întrebi dacă am trimis materiale la Cronica Veche. Nu te-am reţinut mult să nu te obosesc, dar m-ai reţinut tu cu întrebări şi mulţumiri. Am lăsat să treacă şuvoiul zilelor şi te-am sunat iar. Păreai mai obosit ca altădată şi glasul mi s-a părut puţin stins. Îmi pusesem în gând să te vizitez şi am tot amânat. Într-un tâziu am primit un mesaj… m-a întunecat… de asta-ţi spun că n-am prieteni, aş fi aflat şi te-aş fi condus.
Am închis televizorul şi m-am aşezat în faţa cărţilor din mica mea bibliotecă. Nu am în raft toate cărţile pe care le-ai scris, dar multe dinte ele sunt cu autograf. Le-am mângâiat, le-am răsfoit şi cu lacrimi în ochi am citit pasaje din cronici, din istoria Teatrului Naţional, teatrul pe care l-ai iubit, preţuit şi înălţat pentru gloria slujitorilor săi. Mi-am amintit de rolurile jucate în piesele dăruite Naţionalului şi de regretul tău că nu am jucat într-o piesă cu rolul scris special pentru mine.
Dădusem de gustul filmului şi prindeam un rol. Preferam să pierd prietenia unui mare scriitor dar… generozitatea şi mai ales înţelegerea dramaturgului pentru jăratecul lacom de văpaie din inima actorului începător m-a salvat.
Ai fost cel dintâi care mi-a prevestit viitorul şi ai folosit cuvinte care mi-au înaripat inima şi mi-au înălţat sufletul. N-ai făcut-o numai pentru mine. Ai iubit toate generaţiile de artişti pe care i-ai urmărit şi comentat încă din studenţie. Niciodată n-ai aşteptat recunoştinţă de la noi şi rari au fost cei care ţi-au mulţumit.
Farmecul de povestitor, talentul poetic, acurateţea, gustul artistic n-au stat niciodată sub încordarea patimii. Totdeauna politeţea, cumsecădenia, cordialitatea, camaraderia, dezinteresul pe plaja sentimentelor şi devoţiunea de Patrocle în prietenie au primat în viaţa ta.
Noi care mai zăbovim aici în oraşul studenţiei şi împlinirilor noastre, crestăm o dungă în răbojul timpului şi consemnăm în acest august de foc intrarea profesorului universitar, scriitorului Ştefan Oprea în Istoria teatrului românesc ca trezorier al sufletelor artiştilor scenei şi ecranului.
Îţi mulţumesc, Coane Fănică!
August 2018
