Constantin Paiu
Săptămâna aceasta, Școala Doctorală de Teatru din cadrul Facultății de Teatru (Universitatea Națională de Arte „George Enescu” Iași) a serbat împlinirea a douăzeci de ani de existență, ocazie cu care actualul director al Școlii, Călin Ciobotari, a inițiat și coordonat o Masă rotundă cu tema „Două decenii de învățământ doctoral teatral la Iași”. Redăm mai jos intervenția scrisă a profesorului Constantin Paiu, unul dintre fondatorii acestei Școli Doctorale. (7 Iași)
Din parte-mi, tuturor celor prezenți – sănătate întreagă!
Doi prețuiți colegi și vecini de tâmplă întru teatru, Anca-Maria Rusu și Călin Ciobotari, m-au poftit să particip la un prilej de rememorare a drumului parcurs, dar și de contemplare a prezentului și a perspectivelor unei instituții mereu aproape sufletului meu – Școala doctorală de teatru de la Iași. Aș fi fost bucuros, firește, să mă aflu alături de dv. la o asemenea plăcută întâlnire, dar două obstacole dure mi-au stat împotrivă: unul, obiectiv, ține de prudența inflamată față de pandemia noastră cea de toate zilele, cu disponibilitatea ei prioritară față de cei cantonați în senectute; celălalt obstacol, subiectiv, ține de inevitabile și perfide beteșuguri proprii aceleiași senectuți. Dar absența mea n-are cum scădea în vreun fel interesul reuniunii; așa cum tare frumos a spus domnul Bossuet, într-un moment delicat al existenței sale, „piesa se poate juca și fără mine.”
Cu ce aș fi putut contribui la convorbirile pe subiectul dat? În orice caz, nu cu cifre și cu tabele de nume; acestea por fi găsite în referate și în dări de seamă adunate în vrafuri de dosare de-a lungul anilor; nici cu meditații asupra importanței pe care o școală doctorală o reprezintă în întregul universului cultural și științific al națiunii. Singurul adaos poate sta în unele amănunte legate de începuturile unei astfel de școli în universitatea noastră de arte; amănunte „care în letopiseț nu sunt scrise”, dar importante cândva și păstrate doar în memoria părtașilor de atunci; și care fac, totuși, parte din istoria școlii noastre doctorale. Pe unele am să vi le spun, ca unul care a fost părtaș și martor unei geneze.
Aceste începuturi s-au produs în urmă cu douăzeci de ani, imediat după deschiderea anului universitar 2000/2001. Noi făceam parte din Facultatea de compoziție, muzicologie, pedagogie muzicală și teatru, ca departament al acestei facultăți. Decanul de atunci al facultății, prof. dr. Viorel Munteanu, pornise cu un an în urmă documentele necesare înființării Școlii doctorale de muzică, întreprindere anevoioasă mai ales din cauza birocrației de neclintit care guverna orice început de drum. Și nu numai! Nu pot depune mărturie că birocrația asta n-ar continua să funcționeze! Gândul unei școli similare deschise celor cu preocupări sau cu îndeletniciri legate de teatru, ivit firesc, s-a izbit de neîncredere și de rezerve uneori ironice chiar în interiorul departamentului. Că ce ne trebuie nouă doctorat? Că noi nu pregătim teoreticieni, pregătim practicieni; iar cei care-i pregătesc pe viitorii practicieni n-au ce face cu doctoratul, aici e vorba de meserie practicată și aplicată. Nici Millo, nici Pascaly, nici Nottara n-au fost doctori, ba nici Codreanu sau Bârseasca.
Nu de aceeași părere a fost decanul Viorel Munteanu, cel care s-a dovedit a fi, câțiva ani mai târziu, timp de două mandate, cel mai dinamic, mai inventiv, mai tenace și mai entuziast rector din câți am cunoscut în generos de lunga mea viață. Viorel Munteanu a spus: bun, la treabă! Asta însemna planuri, regulamente, referate, memorii, telefoane, excursii și pledoarii la minister. Concomitent, se cerea de urgență umplut un mare gol: viitorii conducători științifici de doctorat. Trebuiau să fie cel puțin trei la număr. Potrivit legilor de atunci, cei trei (sau mai mulți) trebuiau să fie neapărat profesori doctor. Profesori aveam în departament, dar nu cu doctorat; legea îngăduia conferirea titlului de profesor universitar fără existența prealabilă a calității de doctor. Până la numărul de trei, ne mai trebuiau doi profesori doctor. De unde îi luăm? Cum îi convingem să vină la noi? Ne-am îndreptat planurile de atac în două direcții: Viorel Munteanu – către Universitatea „Al. I. Cuza”; eu – către Institutul de filologie română „Al. Philippide”, unde funcționasem ca cercetător științific, în Departamentul de istorie literară, timp de 12 ani, imediat anterior venirii la Universitatea de Arte „George Enescu”.
Primul victorios a fost decanul: a convins-o pe doamna prof.univ.dr. Sorina Bălănescu să funcționeze și ca profesor asociat la Departamentul Teatru al universității noastre. Domnia sa, membră a Catedrei de slavistică „Petru Caraman” de la Universitatea „Al.I.Cuza”, era de multă vreme o autoritate în lumea criticii, istoriei literare și teatrale, doctor în Filologie la Universitatea București, cu teza Simbolul în dramaturgia lui Cehov, autoare de cursuri și cărți temeinice de istorie literară, poetică și teorie teatrală. Cu părinți actori, Sorina Bălănescu socotea Teatrul Național din Iași ca o adevărată casă de suflet.
La Institutul de filologie română „Al. Philippide”, punctul ochit a fost de la bun început Florin Faifer, cercetător principal gradul I, echivalent celui de profesor universitar, doctor în Filologie la Universitatea „Al. I. Cuza” Iași, cărturar în înțelesul deplin al cuvântului, mare iubitor de teatru (cochetase de altfel cu Naționalul ieșean vreo 2-3 ani, prin 1991-1993, când se ocupase de treburile secretariatului literar, redactând concomitent revista „Stagiunea”, patronată de instituția teatrală. Fusese și premiat de UNITER pentru râvna dovedită în folosul Teatrului). Cu Florin eram în relații de prietenie apropiată, clădită în ani întregi de lucru la Dicționarul general al literaturii române, petrecuți mai ales în deplasări la Biblioteca Academiei. Având în curtea noastră aceste două piese de impresionant calibru profesional altfel se putea sta de vorbă! Și, din nou, tenacitatea decanului Viorel Munteanu și-a dovedit eficiența: paralel cu documentația necesară înființării noii școli doctorale, domnia sa a înaintat și memoriul în temeiul căruia cei doi profesori asociați au fost validați conducători științifici de doctorat. De altfel, peste doi ani, ambii au trecut total și definitiv în departamentul nostru.
Odată cu începutul anului universitar 2002/2003, Școala doctorală de teatru de la Iași și-a început drumul cu drepturi depline. Au fost organizate primele examene de admitere, doctoranzii și-au ales mentorii. După doi ani și jumătate, în februarie 2005, comisia de referenți oficiali, având în componență pe cei trei deschizători de drum (Florin Faifer – președinte, Sorina Bălănescu – membru, Constantin Paiu – conducător științific) a validat prima teză și a conferit primul titlu de Doctor în teatru.
A fost o izbândă a unui gând și a unei credințe în nevoia de mai bine, mai întreg și mai frumos. O izbândă a vieții, în ultimă instanță; căci ceea ce creăm reprezintă, de fiecare dată, partea noastră de victorie asupra morții.
„Troica” Bălănescu-Faifer-Paiu a funcționat fără răgaz din octombrie 2002 până în octombrie 2008, când a sporit prin venirea de la Timișoara a prof. univ.dr. Bogdan Ulmu. În februarie 2010, nis-a alăturat prof.univ.dr. Anca-Maria Rusu de la Universitatea „Al.I.Cuza”Iași. Fără alt motiv decât cel al vârstei, echipa astfel constituită m-a reconfirmat coordonator al strădaniilor noastre. Asta până în 2011, când a venit vremea, după 53 de ani activi, să încredințez colegului Florin Faifer cursurile de Istorie a teatrului românesc și de Istorie a Teatrului universal – Antichitatea, Evul Mediu și Renașterea, iar colegei Anca-Maria Rusu – păstorirea Școlii noastre doctorale de teatru.
Câți doctoranzi de pe toate diagonalele țării au fost? Câți au ajuns cu bine până la capăt de drum? Câți s-au oprit, învinși de exigențele presupuse de o asemenea severă probă a capacității de studiu științific? Câți au abandonat din alte nedorite cauze? Întrebări la care se poate găsi răspuns în tabele și în dări de seamă cerute imperativ de autorii statisticilor. În acele tabele nu pot fi însemnați însă, pe două coloane, câți dintre foștii noștri învățăcei își mai aduc aminte de matcă. Și câți nu.
Ce pot afirma cu întreagă încredințare este faptul că în toți acești ani am înțeles să ne aplecăm cu toată atenția și dăruirea asupra fiecărui examen, fiecărui referat, fiecărei teze. Au fost și derapaje, reparate, după câte știu, pe cât s-a putut de corect. Legea de bază, cu care am pornit la drum și pe care fiecare dintre noi a respectat-o potrivit propriei conștiințe profesionale, a fost fără concesii la calitate și fără cumsecădenii păguboase tuturor. Faptul că niciuna din tezele validate de noi n-a fost respinsă de Consiliul Național de Atestare depune mărturie în favoarea noastră. Îmi place să cred că la fel se întâmplă și acum.
Spre nespusa noastră părere de rău, colegul venit de la Timișoara a plecat fără vreme spre stele. Echipei tinere i s-au adăugat noi conducători de doctorat, foști doctoranzi ai noștri. Noi aspiranți la titlul academic de „doctor în teatru” continuă să vină la Iași. Cei trei de la început s-au retras, firesc și drept. Și, dintre ei, unul s-a grăbit să pășească dincolo de Styx.
Gândindu-mă la „câte n-au fost, dar puteau să fie”, mă întreb uneori ce ar mai fi trebuit să fac pentru ca povestea asta să nu fi avut nicio fisură. Dar pe urmă tot eu cred că-i mai bine să nu pun întrebări poveștilor.
