Călin Ciobotari
Pe 21 decembrie s-a deschis la Botoșani cel mai nou teatru vechi din România. S-a întâmplat exact la 110 ani de la inaugurarea inițială, din 1914, a clădirii ce avea să găzduiască Teatrul „Mihai Eminescu”, multă vreme un reper major în geografia teatrală autohtonă. Două evenimente distincte au marcat mult așteptatul eveniment – botoșănenii, și nu numai ei, îl așteaptă de un deceniu: o Gală de deschidere, remarcabilă prin eleganța cu care a reușit să evite festivismele specifice unor astfel de momente, axându-se pe un rezumat de tip istoric și afectiv cu impact real asupra comunității, și premiera lui Dumitru Acriș cu Intrigă și iubire.
Formula teatrală la care au apelat regizorul și direcțiunea teatrului mi se pare potrivită pentru chiar aparent paradoxala situație a „celui mai nou teatru vechi” de care pomeneam mai sus: un text clasic, de secol XVIII, marcând patrimonialitatea spațiului, și o abordare modernă indicând suflul nou, prezentul, contemporaneitatea cu expectanțele ei. Folosit mai degrabă ca pretext în dramaturgia destul de liberă a Angelinei Roșca, Schiller devine o voce a zilelor noastre, o voce aptă să arunce măștile ipocrite de pe o societate traversată de agresivitate și gata să sacrifice marile valori ale unei foste umanități. Intriga și iubirea au, desigur, un alt colorit decât în secolul XVIII, însă, în esența lor rămân puncte de plecare la fel de valide pentru o investigație asupra a ceea ce am devenit. Roșca și Acrici estompează dimensiunea socială a textului lui Schiller, mutând centrul de greutate de pe conflictele dintre clase (existente totuși, însă într-un mod mai degrabă discret), pe o temă a familiei în derivă, măcinată de tare precum goana după putere, nevoia constantă de validare socială, pragmatizarea și instrumentalizarea legăturilor de sânge, imposibilitatea de a mai experimenta empatia și așa mai departe.
Textul de spectacol la care echipa de la Botoșani ajunge prezintă avantaje și dezavantaje: la capitolul plusuri se înregistrează, desigur, suplețea partiturii, cele cinci acte ale piesei lui Schiller, cu un considerabil surplus de literaturizare,fiind dificil de transpus astăzi scenic; tot aici, notabilă mi se pare dezvoltarea unor personaje colaterale, precum mama lui Ferdinand (inexistentă în textul sursă), prezență feminină ce echilibrează raporturile tensionale între cele două familii aflate în conflict: familia președintelui și familia muzicianului Miller. La capitolul minusuri, intervin anumite forțări ale adaptării, cu tăieturi prea radicale, cu intervenții pe chiar structura textului clasic, intervenții ce fac ca acesta să se clatine periculos în câteva rânduri. Fundalul monarhic de la Schiller e înlocuit de cel eminamente republican, ceea ce duce, desigur, la o sumă de recalibrări ale personajelor și ale funcțiilor acestora. Camerista Sophie, spre exemplu, devine prietena lui Lady Milford, mareșalul curții, Von Kalb, dispare cu totul, intrigile de la curte devin mașinațiuni de tip electoral și lista poate continua. E o republică ce nu mai aparține exclusiv spațiului germanic (în afară de nume și de un comportament apăsat nemțesc al secretarului Wurm, cu unele trimiteri la discursul nazist), ci se dorește una general-europeană. Dacă în unele părți ale montării relația dintre Schiller și spectacolul botoșănean rămâne fluidă și fluentă, în altele despărțirea de clasici pare definitiv parafată.
Dumitru Acriș propune, în schimb, o formulă estetică de tip germanic; apelează din nou la una din practicile cu care ne-a obișnuit – renunțarea la decor, în favoarea spațiului gol și a prim-planului actorului, și se concentrează pe procesul regizoral de operație rece, lucidă, la vedere, pe psihicul unor personaje-cobai, relevante nu atât în ele însele, cât ca reprezentate ale unor tipologii contemporane. Cortina rămâne suspendată la jumătatea spațiului dintre scenă și „cerul scenei”, efect de ecranare justificat, dar cu unele consecințe pentru o parte a publicului care nu mai are acces la scenele jucate în adâncime. Apelul la muzică și la coregrafie se face pe același principiu, nu de a crea iluzia unei lumi, ci de a o pune în discuție, inclusiv prin ecuații brechtiene oarecum uzate precum punerea luminii pe spectatori și chestionarea mai mult sau mai puțin retorică a acestora. Finalul este neconvingător, lipsit de acea mare soluție care să adâncească în spectator întrebări neliniștitoare.
Din punctul meu de vedere, aventura regizoral-brechtiană a lui Acriș se împotmolește în stilurile foarte diferite de joc, nesubordonate principiilor regizorale și generând fracturi de tip estetic. Nu o dată, în plin brechtianism, un S(a)tanislavski neinvitat tulbură apele scenei. Interpretul lui Miller (Petruț Butuman) și interpreta mamei lui Ferdinand (Silvia Luca), spre exemplu, sunt din „filme” total diferite, cuplul Luise – Ferdinand (Oana Maria Tudoran – Alexandru Dobynciuc) joacă în cu totul în alt registru estetic decât Wurm (Răzvan Amitroaei) sau Sophie (Lenuș Moraru). Nu mai știi precis dacă personajele nu sunt asumate datorită efectului de distanțare sau din cauza unor imprecizii în fixarea rolurilor. Din această perspectivă, spectacolul pare încă destul de crud și impune unele reveniri asupra reglajelor pe actorie.
Există, din păcate, la nivelul trupei botoșănene (și am în vedere aici mai ales personajul colectiv creat de Acriș) un – nici nu știi cum să îl numești ca să nu fii inelegant – deficit de corporalitate ce aduce mari deservicii nu doar vizualității în sine, ci și încercărilor de coregrafiere (Victoria Bucun), uneori silite să limiteze mișcarea reducând-o la simplă schiță, alteori eșuând în plin ridicol. În spațiul gol creat de regizor, corpul actorului trebuie să suplinească, psihologic, dar și fizic, decorul. Din motive asupra cărora nu mai insist, nu se întâmplă asta, mai ales că și precaritatea eclerajului exclude orice pretenție de sculpturalitate sau obiectivare a corpului uman.
Nu am îndoieli, însă, că detaliile acestea sunt, dacă nu în întregime, măcar parțial rezolvabile. Ele au de altfel ca scuză o grăbire declarată și asumată a repetițiilor (în mare parte derulate în vechiul spațiu de joc) pentru ca spectacolul să poată fi totuși jucat în seara deschiderii festive. Până una alta, memoria spectatorului reține jumătatea plină a paharului și atmosfera magică din bijuteria teatrală recent reinaugurată.
Teatrul „Mihai Eminescu” Botoșani – Intrigă și iubire, după F. Schiller. Regia și scenografia: Dumitru Acriș. Dramaturgia spectacolului: Angelina Roșca. Coregrafia: Victoria Bucun. Asistență regie: Ella Nistor. Distribuție: Sorin Ciofu (Președintele), Silvia Luca (Soția Președintelui), Gina Patrașcu-Zamfirache (Lady Milford), Alexandru Dobynciuc (Ferdinand), Oana-Maria Tudoran (Luise), Dana Bucătaru (Doamna Miller), Petruț Butuman (Miller), Lenuș Moraru (Sophie), Răzvan Amitroaei (Wurm), Lorena Petronela Chiribuță, Irina Mititelu, Crenola Muncaciu, Silvia Răileanu, Lidia Uja, Alexandra Vicol, Cezar Amitroaei, Volin Costin, Radu Dragoș. Spectacol vizionat în data de 21 decembrie 2024
