Antonia Mihăilescu
Țin încă de la început să precizez că vă aflați în fața unor însemnări fugitive și personale, rămase în memorie ca sclipiciul pe asfalt după o zi de festival.
On the road:
Plecare la 1 și ceva noaptea din Suceava. Un tren full, oameni happy care merg (toți) la mare – mi-a șoptit flamingoul gonflabil cățărat la bagaje. Tentative eșuate de somn, acompaniate de discuții despre uniunea sovietică & epoca de aur & america.
Dimineața în București: calmul, cartonul cafelei calde din mână și jumătate de oră până vine trenul. – Asta e partea plină de detalii neimportante, așa că o să încerc să trec cât mai repede peste ea –
Drumul spre Sibiu: două clase de copii care merg în tabără. Dacă vreți cumva să dormiți, luați-vă niște dopuri de urechi. Nu că totul s-ar transforma într-un Train Park. Doar așa, să fie acolo.
Finally, prima zi:
Ajungem pe seară și mai prindem doar câte ceva în Piața Habermann și Pietonala Nicolae Bălcescu. În aer e o zăpușeală transformată în boare fericită, un fel de legătură electrică retro, care leagă toți spectatorii. Bine, mă rog, e posibil ca senzația de zăpușeală să fi venit de la spectacolul cu foc din Piață.
În drum spre cazare dăm peste o mare de oameni. Ne oprim și noi, of course, să vedem ce–i acolo. Nici nu era așa greu, că țușt, un tip robotic pe catalige își face loc prin mulțime. Adică vorbesc serios, omul chiar se mișca robotic, zici că era Star Wars coborât pe pământ. Mergem așa jumătate de drum, după care ne lovește oboseala și ne retragem ușor spre cazare.
A doua zi:
Dimineață (adică la prânz, da‘ în fine, ați înțeles ideea) două conferințe: Octavian Saiu & George Banu. Pont: dacă mergeți la o întâlnire cu unul dintre ei, nu uitați carnețelul.
Demnitate (regia: Ignasi Vidal) well, well. Nu știu, proababil e din cauză că n-am fost la așa multe spectacole de teatru, dar n-am mai văzut nicăieri un schimb atât de intens (și de subtil) de puteri. Nici măcar în realitate. Și poate că asta e ceva interesant, amplificarea emoțiilor prin teatru. Ieșim vag buimăciți din sală și o luăm spre centru.
Seara pe stradă: statui care oferă bomboane & doi tipi extrași dintr-un thriller și un joc video cățărați pe un panou imens – you need to see this! (Regia: Luca & Andrea Piallini) / „Evantai de culori” (Teatro Pavana). Nu știu cum aș putea explica asta în cuvinte, dar sunt tipele alea fascinante pe care le tot vedem în aproape toate clipurile referitoare la FITS – și cea mai bună parte e că am prins momentul când regizoarea le dădea indicațiile legate de mișcare. Nu mă întrebați cum am ajuns acolo, le-am văzut la un colț, le-am urmărit și nu înțelegeam de ce coboară de pe catalige și se demachiază…
În timp ce stăteam la masă și ne mai uitam pe program, vedem că de la 22 e „Ziua Iertării” (regia: Eugen Gyemant) la Cavas ULBS. Achităm și o luăm repede într–acolo. Ajungem. La ușă suntem trecuți pe o listă. Nu așteptăm mult și intrăm. Un fel de Cehov actualizat, ca o atingere binefăcătoare pe locul dureros.
Și da, ați observat vreodată cât de faină e senzația să mergi la teatru noaptea?
A treia zi:
First of all, dacă ajungeți la FITS trebuie să încercați restaurantele din Sibiu. Cică la noi în Moldova e mâncare bună. Eu nu neg, da’ și-n Sibiu…
Așa, revenind la treburi mai serioase.
Dispariții de Elise Wilk (regia: Bogdan Sărătean): spectacol-lectură într-un loc superb, Librăria Habitus. Durerea lăsată de comunism a răsunat pentru câteva zeci de minute între pereții până atunci liniștiți. Strong & To the point.
După fugim la Brukenthal – good to know: 16:15 pentru Palatul Brukenthal (Galeria de Artă Europeană și Galeria de Artă Românească) și Muzeul de Istorie. Cu toate că nu face parte din programul FITS, e un loc care merită văzut dacă treceți prin Sibiu. Pe mine m-au fasinat portretle & autoportrele, pline de viață (chiar și după câteva sute de ani) , de`a dreptul inspiraționale.
Cum teatrul „Radu Stanca” e la 10-15 minute de mers, am luat-o spre el. Toate drumurile prin Sibiu au fost plăcute și chiar relaxante, contrar aglomerației. Poate că și oamenii prietenoși au rolul lor, emană un fel de energie aparte care acoperă orașul.
Ajungem la Autobahn (regia: Andrei și Andreea Grosu): șapte povești în care o să te regăsești. Nu, prost spus. Șapte povești în care o să-ți vezi reflexia ca în oglindă dimineața. Nu, nici măcar. O să plângi. Rău. O oră și ceva. Prea scary, nu prea cred că ar merge lumea la așa ceva. O să ieși schimbat din sală și o să-ți fie bine. Poate, poate… Îmi tremură mână. Trebuie să vezi, aia e, aia-i.
Heei, uite ceva mai happy: tipii din jocul thriller iar se cațără pe Piața Mare. Ușor, ușor se lasă seară și se adună din ce în ce mai mulți oameni. E interesant cum într-o mulțume poți să te simți safe – lucru care, personal, nu mi s-a mai întâmplat. Ne așezăm la o masă și comandăm ceva până începe concertul celor de la SKA.
Timpul curge repede, nici nu apuc să termin prima felie de pizza că și urcă pe scenă. Ne grăbim să terminăm și o luăm într`acolo.
Apoi urmează cei de la DOMINO. Ambele trupe (SKA & DOMINO) merită ascultate – și zic asta pentru că mi-am umplut Shazam-ul de melodii faine, de adăugat în playlist.
După concert ne îndreptăm spre apartament, căci a doua zi dimineață aveam tren – cine ne-a pus să ne luăm bilet așa devreme?
Zzz…
Părăsim Sibiul cu o combinație de fericire & liniște & supărare că nu am luat mai multe zile. Sau că nu am venit de la începutul Fesivalului. La anul e clar că așa vom face.
Aici e totuși ceva de adăugat. Programul e atât de fain & de stufos, încât n-am putut ajunge la toate evenimentele la care am fi vrut, ci mai degrabă am fost mereu pe fugă. Dar e și aici o magie aparte a festivalului.
On the road again:
Și sunt ZEN, ZEn, Zen, zen, zzz…
