În februarie 1977, scriitorul Paul Goma sfida într-un mod incredibil de curajos dictatura comunistă, adresîndu-i conducătorului suprem al Romîniei, Nicolae Ceaușescu, o scrisoare deschisă plină de sarcasm, de care romînii au aflat prin intermediul posturilor de radio occidentale cu emisiuni în limba română – Europa Liberă, BBC, Vocea Americii .
A urmat o anchetă brutală a Securității, scriitorul fiind bătut, drogat și adus în pragul infarctului de anchetatorii regimului comunist.
Peste cîtva timp,, după ce Paul Goma a fost obligat să părăsească Romînia, Ceaușescu a trimis în Franța două echipe de asasini ai Securității, cu ordinul de a-l omorî pe militantul anti-comunist : prima dată – cu o bombă,, care a explodat fară să-l ucidă, a doua oară – cu otravă. Ofițerul de Securitate care trebuia să-l otrăvească pe Goma a refuzat să execute ordinul și s-a predat autorităților franceze, declanșînd un imens scandal diplomatic.
Goma n-a tăcut nici după asta, decenii la rînd. Acum are aproape 90 de ani, e bolnav, singur și cvasi-paralizat. Și nu s-a mai întors în Romînia cu ” î ” din ” i ” care n-are nevoie de el. Cum n-a avut nevoie nici cînd el își punea capul pe butuc, pentru ca milioanele de romîni să poată trăi mai liberi.
Da, sîntem contemporani cu un uriaș ignorat, dar ne plîngem că n-avem repere.
De fapt, fiind microscopici, nu putem vedea reperele uriașe. Așa cum e Goma. Paul Goma.
Un uriaș neverosimil într-o țară de șoareci bipezi.
Citiți scrisoarea cetățeanului liber Goma către dictatorul Ceaușescu. Poate o să înțelegeți de ce sîntem așa de mici. Și de ce Romînia e atît de bolnavă.
Ieri, azi și, din păcate, și mîine.
Romînia și romînii au uitat de lupta lui Paul Goma cu dictatura comunistă. Deci în februarie e timp doar pentru ziua amorezilor valentinici sau dragobetici, nu și pentru rememorarea unuia dintre prea puținele.momente de demnitate din perioada comunistă.
Cînd întorci spatele medicamentului și te uiți doar la cremele cosmetice, boala devine nu doar cronică, ci și cancerigenă.
„ Domnului Nicolae Ceauşescu
Palatul Regal, Bucureşti
Bucureşti, februarie 1977
Domnule Ceauşescu,
Mă adresez Domniei Voastre în disperare de cauză. Sînteţi ultima speranţă a mea. Iată motivul:
De o lună de zile, de cînd, la Praga, a fost dată publicităţii „ Charta ‘77 ” nu mai am linişte – sînt convins: nici Dumneavoastră. Iată, mi-am zis, în sfîrşit, glasul raţiunii se face auzit: oameni responsabili, iubitori de ţară, devotaţi socialismului, cer nu răsturnarea guvernului (cum pretind răuvoitorii), ci aplicarea legilor existente, atît a celor interne, cît şi a convenţiilor internaţionale semnate, deci acceptate de către guvernul lor. Şi, din moment ce atîţia oameni şi-au pus semnătura pe această cerere, înseamnă, logic, că nu au ceea ce cer – altfel, n-ar cere. Şi de ce nu au – ceea ce cer? Răspunsul este simplu: pentru că Cehoslovacia nu este o ţară liberă, nu este independentă, Cehoslovacia a fost ocupată de trupe străine care au impus ocupaţilor o politică străină. Cetăţenii nu se bucură de drepturile înscrise în Constituţia ţării lor – ca să nu mai vorbim despre cele cuprinse în Charta Drepturilor Omului sau în Actul Final al Conferinţei de la Helsinki.
Că doleanţele semnatarilor „ Chartei ‘77 ” au fost determinate de cauze reale, serioase – şi ce poate fi mai real, mai serios decît omul ? – o dovedeşte componenţa grupului care a iniţiat această acţiune: nici picior de capitalist, nici urmă de mare proprietar, nici de membru al vreunui partid fascist – nu: cei care au redactat „ Charta ‘77 ” se declară socialişti, unii sînt activişti de frunte, ba chiar membri ai guvernului comunist al lui Smrkovski, oameni care au vrut şi vor pentru ţara lor o orînduire dreaptă, democratică.
Domnule Ceauşescu,
De o lună de zile de cînd, la Praga, a fost dată publicităţii „ Charta ‘77 ”, mă străduiesc să-mi conving cunoscuţii să se solidarizeze cu acţiunea cehilor şi a slovacilor. Dar fără succes. Unii au refuzat, net, recunoscînd cinstit că asta – adică solidarizarea – cade sub articolul cutare al Codului Penal; alţii nu cunoşteau articolul pe dinafară, dar cunoşteau, pe dinăuntru, Securitatea; alţii, ceva mai curajoşi, s-au declarat gata să semneze o scrisoare de solidaritate, dar indescifrabil; în fine, alţii mi-au propus să mai aşteptăm niţel, să vedem rezultatul-la-pauză: dacă acţiunea chartiştilor reuşeşte, atunci poate ne pică şi nouă, românilor, ceva din cuceririle cehilor, dacă nu, atîta pagubă, rămînem fără cuceriri, dar şi fără consecinţele pe care cehii le vor trage.
Vă rog să mă credeţi că atitudinea concetăţenilor noştri m-a mîhnit profund: toţi vecinii noştri se mişcă, îşi cer drepturile ce li se cuvin, pînă şi ruşii (care ştim noi cine sînt ei…) strigă în gura mare că ei sînt neliberi, că drepturile lor sînt călcate în picioare. Numai noi, românii, tăcem. Şi aşteptăm. Să ni se dea totul de-a gata. Românii noştri se gîndesc numai la ce vor pierde dacă va afla Securitatea, nu la ceea ce vor cîştiga – în ciuda Securităţii.
Un cunoscut, un Escu pur-sînge m-a jignit de moarte – şi nu numai pe mine. Ştiţi ce mi-a zis? Zice:
– Domnule, dumneata te agiţi într-un anume fel şi vrei să faci anumite chestii care nu sînt specifice românului – deci nu eşti român!
– Cum aşa?, zic eu, atins la tricolor. Este adevărat, bunicul dinspre tată era macedonean (Goma), bunica dinspre mamă grecoaică (Cuza), e adevărat că mai am şi ceva sînge polonez de la bunica dinspre tată – dar ce contează sîngele-care-apă-nu-se-face? Contează că eu mă simt român. Pentru că m-am născut în România (judeţul Orhei), pentru că limba mea maternă este româna, pentru că pe bunicul dinspre mama îl chema Popescu şi pentru că (iar cu asta i-am închis gura!), pentru că închisorile mi le-am făcut aici, pe şi sub pămîntul patriei mele iubite!
– Bine, bine, să zicem că eşti român, a cedat Escu. Dar te comporţi ca un neromân!
Ei, şi m-am înfuriat rău de tot şi i-am zis-o de la obraz:
– Daaa? Dar de Ceauşescu ce mai zici? Şi el e ne-român? Ba e foarte român şi, cu toate acestea, în 15 august 1968 s-a dus la Praga, să-l asigure pe Dubcek de solidaritatea românilor. Şi, deşi român, a condamnat de la balcon, cu vehemenţă, invadarea Cehoslovaciei de către trupele Pactului de la Varşovia şi a zis că ce-au făcut ele, trupele, este o mare ruşine şi că să nu se mai repete chestia asta, că-i de rău!
Uite-aşa, i-am zis. La care, Escu:
– N-ai decît să-i ceri lui Ceauşescu ce-mi ceri mie: semnătura pe scrisoarea de solidaritate cu cehii – aşa mi-a zis.
Domnule Ceauşescu,
Înţeleg că înalta Dumneavoastră semnătură nu va accepta niciodată să se aşeze lîngă a unui simplu cetăţean – şi încă a unui scriitor (şi acela fără talent). Dar chiar dacă se va întîmpla această minune, ce se poate face numai cu două semnături? Ar putea semna şi soţia mea, dar situaţia nu se va schimba: dacă s-au găsit 30 de unguri, atunci, proporţional, ar fi nevoie de 90 de români semnatari. Hai 50; măcar 10. Dar de unde atîţia? V-am mai spus: românii se tem de Securitate. Rezultă că, în România, doi inşi nu se tem de Securitate: Domnia Voastră şi cu mine. Dar, după cum v-am mai spus: numai două semnături…
Există însă o soluţie: solidarizarea individuală – eu am şi expediat o scrisoare cu semnătura mea autografă. Numai că gestul meu nu va împrăştia teama concetăţenilor noştri de a se alătura celor care cer drepturi – la urma urmei – şi pentru noi, românii…
Cu totul, dar cu totul, alta va fi situaţia dacă Domnia Voastră ar trimite o asemenea scrisoare, o declaraţie de susţinere a „Chartei ‘77”. Sînt ferm convins: milioane de români vă vor urma exemplul şi se vor solidariza şi ei cu cehii şi slovacii.
Făcînd acest lucru, veţi arăta că sînteţi consecvent cu declaraţiile făcute în 1968, veţi dovedi că, într-adevăr, luptaţi pentru socialism, pentru democraţie, pentru omenie. Asta, în primul rînd.
În al doilea, România se va putea prezenta la Conferinţa de la Belgrad cu fruntea sus.
Cu speranţă,
Paul Goma ”
Ana-Maria Goma și Paul Goma, la o manifestație anti-comunistă
Lucian Postu
Lucian Postu este publicist şi consultant politic, PR & media. A fost corespondent BBC şi Radio Europa Liberă , consultant BBC pentru Republica Moldova şi editorialist al mai multor publicaţii . Foloseşte ortografia recomandată de Institutul de Filologie ” Al. Philippide ” din Iaşi, cu excepția cuvîntului ” romîn ” și a derivatelor sale.
