Alexander Hausvater
Interviul de mai jos are la bază fragmente din dialogul din emisiunea „Scena” (Apollonia Tv), recent realizat cu regizorul Alexander Hausvater.
Călin Ciobotari: Sunteți la Iași cu o ocazie non-teatrală, mai degrabă cultural-literară. Ați lansat două cărți, ambele apărut la Editura Integral. Prima, Ce dacă…, o carte importantă pentru înțelegerea profundă a omului Hausvater, a omului ce dublează regizorul. E dublată de două traduceri, una în limba germană și o alta în engleză. Cealaltă carte este Captiv în mine – Teatrul film și conține cinci scenarii de teatru și două de film. Unele montate, cele de teatru, cele de film încă așteptând un producător sau un sponsor. Până la urmă, cât depinde arta de bani, domnule Hausvater?
Alexander Hausvater: Astăzi, filmul depinde complet de bani; teatrul, din păcate, la rândul său, începe să se piardă în mâinile oamenilor care vor să producă bani. Guvernele se retrag încet, încet, teatrul se duce pe mâna celor care, din varii motive, vor să sponsorizeze cultura. Am plecat din Canada pentru că nu acceptam să se transforme teatrul într-un târg sau într-un fel de instituție lipsită de cinste. Câteodată, vedeam cum tinerii nu-și permiteau un bilet la un spectacol, veneau persoane doar peste 50 de ani, de o anume condiție socială. Anul trecut, am întâlnit un producător în New York care realiza un spectacol pe Broadway și m-a întrebat care este prețul cel mai mare la lojă. I-am zis două sute de dolari. A cerut pe un bilet 2000 de dolari. Omul care a plătit așa, habar nu are de spectacol, ce se joacă, cine joacă… E o modalitate. Doi oameni de afaceri se așază față în față, își scot portofelele, își scot cărțile de vizită. Pe fiecare e scris ce sponsorizează respectivul pe anul respectiv. Eu o orchestră, tu un muzeu. Voi veni la muzeu, voi veni la orchestră și încet, încet vor intra în afaceri. Teatrul e o poartă care face ca oamenii să se întâlnească.
(…)
„Teatrul suferă în mod teribil și nu știu dacă oamenii își dau sau nu seama de asta…”
Cât de mult s-a transformat teatrul în industrie și cât de mult a rămas cum știm noi, un teatru în mod tradițional?
În România, se vorbește foarte mult de teatru independent și oamenii fac o greșeală monumentală, zicând că teatrul independent e o pivniță cu 40 de locuri. De la început, teatrul independent investește o sumă de bani și se știe că investiția asta poate fi recuperată doar în doi, trei, patru ani, în care să existe un succes extraordinar al acelui spectacol. Pentru asta, trebuie să menții un spectacol, să pui reclame în New York Times. Nu se face un teatru independent, dacă nu e aliat, dacă nu are un partener cu bani. Încet, încet o producție pe Broadway ajunge să coste 15 – 18 milioane de dolari, așa că trebuie o corporație.
Și asta e bine sau e rău? Ne schimbă?
Din punct de vedere al musicalului pe Broadway este absolut perfect. Tehnologia e de necrezut, e ca la Disney, e un produs al unor oameni de știință: ingineri, arhitecți care testează materialele, investighează lumina, inventează sunete. Din punct de vedere al tehnologiei, niciun teatru din lume, nu poate să-și permită să ajungă la nivelul Broadway. E bine că actorul care joacă în asemenea producții este plătit regește. De exemplu, sunt mulți actori care sunt pe Broadway și nu au jucat niciodată. Ei sunt dubluri, ei trebuie să fie la teatru cu o oră înainte. Așadar, fără bani nu poți.
Haideți să vorbim puțin despre teatru românesc, domnule Hausvater. Mie mi s-a părut că ați întreținut o relație duală: e un teatru pe care-l iubiți, dar și un teatru pe care îl criticați frecvent. Îmi amintesc discursul dumneavoastră de la Gala Uniter din 2015 când ați primit Premiul pentru întreaga activitate; a fost un discurs foarte dur, în care ați vorbit despre pericolul mediocrității, despre nevoia unei reinventări a teatrului, despre dezvoltarea altor direcții. Ce atitudini mai aveți astăzi pe acest subiect?
Revenind la discurs, recunosc că m-am oprit. El trebuia să se termine: „Suntem cu toții aici, hai să decidem o nouă organizație, un nou președinte și, dacă sunteți de acord cu mine, ridicați-vă în picioare”. Pentru o secundă, aș fi avut coșmaruri, dacă oamenii din sală, s-ar fi ridicat. (râde) Nu se poate ca organizațiile, mai ales instituțiile culturale să fie în aceeași formă an după an, în condițiile în care ele nu au o formă definită, sunt ca apa, au timpul lor, nu se pot conduce astăzi ca ieri, deoarece nu mai avem mentalitatea de ieri. Lucram într-un teatru din Germania, vine la mine un om și îmi spune „Eu voi fi directorul teatrului într-un an, am chestii politice, am și repertoriu”. După o săptămână, vine altcineva și-mi spune „Eu voi fi director în cinci ani”. Au ales trei directori pentru 12 ani. Fiecare vine, vede, proiectează. Teatrul e varietate, teatrul e diversitate, dar mai ales de orice, teatrul e transformare. Cineva care trăiește astăzi în societatea asta, un puști care are o capacitate extraordinară să lucreze cu tehnologia, când merge la teatru, trebuie să se regăsească, să fie intrigat și să fie surprins. Nu trebuie să gândească că e ceva ca pentru bunica. Refuz să calific dacă e bine sau rău, pentru că facem întotdeauna o greșeală. Nu știu dacă e mai bine că fiul meu de 12 ani e expert în tehnologie, iar eu pe vremea mea, citeam ca un tâmpit și am învățat din viață și nu din școli și nu din cărți.
S-au schimbat timpurile și discuția devine relativă.
Corect. Încă ceva. Teatrul suferă în mod teribil și nu știu dacă oamenii își dau sau nu seama de asta… Teatrul pentru un actor înseamnă execuție și creativitate. Un actor pe scenă trebuie să fie o personalitate pe care, când o întâlnești, nu trebuie, nu poți să o uiți niciodată. Poate să fie peste tine, poate să fie sub tine, dar nu o uiți. Și nu o uiți pentru că a făcut ceva tehnic extraordinar, dar și pentru că acolo, la teatru, ai fost parte dintr-o întâlnire. Ai o călătorie de cinci ore și cineva, în tren, îți vorbește, îți spune tot felul de lucruri. Nu îți dai seama de ce, dar îți spui că nu-l vei uita niciodată.
Așa trebuie să fie actorul…
Așa trebuie să fie actorul. În sensul de personalitate. Când mergi într-o cafenea și vezi un om, într-un grup, care nu face neapărat ceva deosebit, dar îți atrage atenția prin fizicalitate, prin respirație, prin tensiune. Actorul nu este învățat de la începutul carierei să fie diferit. O actriță de 35 de ani mi se plângea la telefon că lucrează cu un regizor care îi spune că nu știe să fie femeie, e ca și cum îi zici mamei tale cum să fie mamă. Actrița s-a născut femeie și regizorul îi spune cum să fie femeie?! Oamenii sunt hărțuiți. La București, aproape că nu pot să mă apropii de actori, deoarece ei fac atât de multe lucruri, că în repetiții încep să se uite la ceas și dacă trebuie să plece la două, atunci pleacă. Eu cred că atunci când actorul pleacă, atunci începe partea cea mai intrigantă a meseriei. El începe să creeze, trece totul prin el, prin experiențele lui, prin sursele lui, prin cultura lui, prin religia lui. Și a doua zi va aduce versiunea lui de personaj. El nu are timp să respire. Sunt multe spectacole în care apare o distribuție mare și eu cred că s-au întâlnit doar la repetiția generală. În mod cert, nu au aceeași viziune asupra spectacolului, or eu vreau să aibă aceeași idee de la început și actorul și scenograful și compozitorul, toată lumea.
(…)
Senzația mea e că teatrul, astăzi, se mulțumește cu zona asta de entertainment și cam atât. Eu număr pe degete câte spectacole provocatoare am văzut în ultimii cinci ani și mă sperii că îmi rămân degete. Simt că funcțiile teatrului se modifică.
Un spectacol provocator e un spectacol în care trebuie ca totalitatea celui care îl văd să creadă. Te invit la un spectacol pe care l-am făcut la Pitești despre închisorile din Pitești. Se numește: Experimentul P. Am adus în distribuție actori tineri din toată țara care nu știau nimic despre Revoluție, care tratau subiectul cu naivitate extraordinară, exact cum se cerea. Vezi, unii actori ies în stradă, se manifestă acolo politic, alții, poate de altă vârstă, există doar pe scenă. E o greșeală. Un actor se manifestă în orice formă politică a societății. Arta teatrului e o artă politică. Pui pe cineva pe o platformă elevată, îl scoți din mijlocul unei mulțimi, îl ascunzi ca să faci o acțiune civică, socială, politică. Nu există spectacol care să nu aibă două teme: tema politică și tema iubirii. Tema politică există oriunde. De ce se întoarce Hamlet din Germania?
Are o miză politică.
Doar să-și înmormânteze tatăl? Cineva devine rege, nefiind preparat, nefiind ales.
Și modul în care îi folosește pe actori, e tot o acțiune politică pentru a demasca întreaga faptă al lui Claudius.
Absolut. Eu când am făcut Hamlet la Montreal, era un actor gol în fața unei oglinzi teribile și când întorcea capul spre dreapta, avea o jumătate de mască, și de fapt era tatăl lui, și toată discuția era prin el. Omul care vede un spirit creează un spirit.
„Iubesc Iașul mult, mult de tot”
(…)
Ceea ce mi se pare fascinant și unic la d-voastră, este intensitatea cu care trăiți în ceea ce spuneți. Nu pare jucată. Până la urmă, cât de mult merită teatru să-i alocăm din propria noastră viață?
Vorbești cu cineva care și-a dat viața pentru asta și regretă.
Regretați?
Regret teribil că mi-am pus viața în slujba teatrului. La bază, eu oscilam între două meserii. Una era meseria preferată a tatălui meu: aceea de diplomat, el crezând că voi deveni consul, apoi ambasador. M-am și angajat la Ministerul de Externe. A doua era meseria de profesor și deodată mi-au zis unii că sunt un regizor extraordinar. Meseria asta nu am ales-o, cumva am fost ales de ea. Asta e, acum e prea târziu să mai schimb ceva…
E arta regiei și o formă de poezie? Pentru că eu întotdeauna v-am perceput și în registrul acesta poetic…
Este, în teatru, o necesitate a poeziei, așa cum este și o necesitate a muzicii. Un om care intră în casă și transpiră și e obosit, trebuie să se gândească că nu o să mai aibă șansa să fie niciodată obosit, că e obosit pentru ultima oară, iar î felul acesta o situație banală e ridicată la nivel poetic. Rutina se oprește. În fiecare zi te trezești și te speli pe dinți, ce banalitate! Când faci asta știind că e ultima zi a vieții tale, faptul că te trezești și te speli pe dinți devine poezie…
Aș vrea să vorbim un pic și despre spațiul teatral ieșean, unde ați montat șase sau șapte spectacole, cel mai recent dintre ele fiind Golem, în 2013.
Iubesc Iașul mult, mult de tot. Când revin aici, am multe amintiri. Orașul în sine mi s-a părut un oraș special și excepțional ca public de teatru. La primele spectacole care erau destul de îndrăznețe, publicul juca și el, nu era doar intrigat, ci efectiv juca. La Teibele, spectacolul se termina cu un rabin nebun jucat de Sergiu Tudose care rămânea închis în sinagoga lui. Spectacolul nu se termina niciodată. Publicul stătea după finalul lui cinci minute, sau, câteodată, și o oră. Sau în Roberto Zucco, când publicul înțelegea admirabil acea poezie a violenței. Reacțiile erau întotdeauna extraordinare.
În Golem ați mai simțit acel public al anilor 90?
În Golem, s-au întâmplat mai multe. A dispărut și decorul… A fost dificil. E tot mai dificil…
