Răzvan Conțu este student în anul III la Facultatea ieșeană de Teatru, secția Actorie. Dincolo de rolurile din școală, s-a făcut remarcat prin participări în proiecte artistice importante, precum spectacolul Trei piese triste, în regia lui Radu Afrim, sau Karnal, spectacolul coregrafic realizat de Radu Alexandru. Ambițios, talentat, mereu preocupat să se descopere pe sine, Răzvan Conțu promite un parcurs lung și fertil în artă. (Antonia Dumitraș)
Antonia Dumitraș: Pentru început, te rog să-mi spui câteva lucruri despre tine, despre latura ta creativă, eventual lucruri mai puțin știute.
Răzvan Conțu: Pentru început vreau să îți mulțumesc pentru acest interviu! Este puțin ciudată treaba asta cu „lucruri mai puțin știute”, pentru că am impresia de cele mai multe ori că arăt foarte mult. Ceea ce nu e tocmai bine. Mai puțin știut despre latura mea creativă nu cred că există nici pentru mine. Pentru mine mindset-ul este foarte simplu: multă muncă. Iar astfel ajung să îmi întrețin latura creativă. Și, desigur, intervine și doza indispensabilă de emoție pe care o iau de aproape oriunde.
Spune-mi câteva dintre pasiunile tale. Consideri că le vei putea combina pe viitor cu teatrul?
Sunt pasionat de fotografie. Sunt pasionat și de cu totul alte lucruri, care nu au legătură cu arta, ca de exemplu tenisul. Deși și acest sport poate fi numit „artă”. Dar în special sunt foarte atras de fotografie. De curând, mă joc în camera mea cu aparatul de fotografiat. În sensul că am făcut mici investiții în așa fel încât să transform camera mea într-un „low cost studio”. Și este extraordinar. A devenit un fel de atracție. Și mă bucură, pentru că am activitate orice s-ar întâmpla cu teatrul. Și ideea de „a combina”, teatrul cu fotografia, de exemplu, deja cred că mi se întâmplă, având în vedere faptul că pentru fiecare om pe care-l fotografiez încerc să fac un fel de „regie”.
Având în vedere că ești student al Facultății de Teatru din Iași, la secția actorie, anul III, te rog să-mi împărtășești câteva lucruri despre experiența ta în această instituție. Consideri că te-a ajutat să te dezvolți?
Pentru mine este aproape șocant să vorbesc din punctul de vedere al unui student care este în anul III, semestrul al II-lea. Fiindcă nu știu cum s-au scurs toți acești ani, minunați de altfel. Plini de viață și de întâlniri mișto și de muncă făcută cu multă dragoste. Nici nu cred că e nevoie să răspund în vreun fel anume la ultima întrebare. M-a ajutat enorm. M-au ajutat enorm. Oamenii cu care am lucrat în facultate. Profesorii, colegii de la diferite secții, colegii mei de an.
Ai vreun profesor preferat? Daca da, de ce?
E destul de riscantă întrebarea cu „profesor preferat”. Profesorul căruia îi mulțumesc din suflet că a avut încredere în mine și care ne-a pus pe fiecare în parte la muncă, ne-a motivat într-un mod uluitor și ne-a făcut să facem cu drag ceea ce facem, pentru că și dânsul face teatrul cu multă viață și dragoste, este domnul profesor Doru Aftanasiu. De asemenea, chiar dacă pare protocolar, chiar vreau să menționez că de la fiecare profesor am învățat ceva. Care mi-a prins foarte bine. De altfel, toate întâlnirile pe care le-am avut în facultate m-au dat peste cap în sensul cel mai bun.
Fiind prezent la activitățile teatrale ce s-au desfășurat până acum în Iași, probabil ai cunoscut multe persoane din domeniu. Ai putea sa ne spui câteva modele teatrale pe care le ai și ce te atrage la ele?
Într-adevăr, am cunoscut foarte mulți oameni extraordinari, și mă bucur tare că am avut ocazia să îi întâlnesc. Tind să spun că nu am vreun model. Poate doar în sensul de cât de mult aș vrea să fiu ocupat, profesional vorbind. Așa aș avea multe nume. Chiar dintre acești oameni minunați pe care i-am cunoscut în Iași.
Povestește-ne despre întâlnirea cu Radu Afrim și despre rolul pe care îl faci în spectacolul Trei piese triste.
Mai ales în acest an, foarte bulversant, nu m-aș fi gândit că voi avea parte de o astfel de întâlnire. Care m-a reîmprospătat și mi-a dat mult chef. Chef de viață în primul rând. Nu că aș duce lipsa de așa ceva… Îi mulțumesc mult lui Radu Afrim că mi-a dat o partitură așa frumoasă. Un puștan cu multă viață, efervescent și, în același timp, sensibil și fragil. Odată cu Marceluș, personajul meu din spectacol, mi-am activat o sensibilitate, o vulnerabilitate, pe care le aveam blocate până acum.
Să vorbim, pe scurt, și despre experiența din Karnal, spectacolul coregrafic al lui Radu Alexandru. Ai probat încă de la începutul Facultății că ai o relație specială cu dansul…
Karnal a schimbat ceva în mine. Vorbind extrem de sincer, această experiență m-a dat peste cap. Mi-a pus în brațe o doză de curaj și adrenalină, pe care nu știu dacă aș fi avut cum să o iau din altă parte, în viitorul apropiat. Thank you so much for that, Radu Alexandru! E acel tip de întâlnire care te șochează. Și a reușit să se întâmple și la mine acest șoc. Iar relația mea cu dansul… Dansul a devenit din primul an de facultate și până acum ceva la care nu aș vrea să renunț deloc. Aș accepta proiecte după proiecte care să implice mult și latura coregrafică. Mă eliberează, mă stârnește!
Te-a influențat vreodată cineva în modul tău de a juca? Găsești inspirație în persoanele din jur?
Este extrem de posibil să fi preluat ceva din stilul profesorilor care m-au ajutat să mă dezvolt, dar de influențat în mod direct, nu cred. Iar inspirația o găsesc în cele mai neașteptate locuri, moduri. Așa îmi pot da seamă cât de important este să fiu atent în jur.
Când ai de interpretat un rol, alegi să te joci pe tine sau te desprinzi total de sine pentru a te apropia de personaj? Ce tip de relație întreții cu personajele pe care le joci?
Depinde foarte mult de partitură. De cele mai multe ori aleg să mă desprind, nu total, pentru că asta ar însemna să devin inconștient și poate fi un risc, dar într-atât încât să nu mai fiu inundat de gândurile mele, ale lui Răzvan. Iar fiecare personaj care apare în viața mea, la plecare, lasă și câte ceva… ceva care desigur, mă ajută.
Ai vreun rol pe care ți-l dorești în mod special?
Nu. Ce îmi doresc în mod special este să am parte de cât mai multă activitate. Rolul, oricare ar fi el, o să mă zbat, ca până în final, să-l îndrăgesc.
Alege un lucru fără de care consideri că teatrul nu ar putea exista. Te rog să-ți argumentezi răspunsul.
Acum spun asta, dar dacă ar fi să mai răspund încă o dată la întrebarea asta, în viitor, răspunsul ar putea fi altul. Cred că fără de „emoție”, nu ar putea exista teatrul. Consider că fără această pastilă nu se poate naște o reacție autentică, care să mă facă să merg acasă și să spun „wow”. Nu e necesar ca după fiecare spectacol la care merg să spun “wow”, dar cred că e necesar să spun totuși ceva. Cum m-am simțit. Sau dacă a făcut efectiv ceva cu mine.
Dacă nu ai fi făcut teatru, ce ți-ar fi plăcut să faci?
Poate fotografie. Să fiu fotograf. Și dacă ar fi să anulez total segmentul artelor… aici chiar că nu aș ști ce să spun. Probabil orice m-ar fi ținut în viață.
Care sunt aspirațiile tale?
Să fac ceea ce îmi face o zi mai bună, o săptămână mai bună, un an mai bun. Și să mă bucur de orice apare în viața mea, bun sau rău, dar să mă bucur. Și desigur, să muncesc (pe scenă).
(Interviu realizat de Antonia Dumitraș)
