Magda Ursache
„Supraviețuitor în România lor” (Editura Conta, 2019) poartă, pe exemplarul meu, următoarea dedicație, datată ianuarie 2020: „Doamnei Magda Ursache, cu afectuoasă prietenie, această poveste trăită cu toți porii inimii și sufletului”.
Titlul meu, o parafrază după Giraudoux, „Război cu Troia nu se face”, putea fi formulat și după Iorga, care vedea războaiele, de când lumea lume, duse pro sau împotriva Bibliotecii.
Execuția lui Adrian Alui Gheorghe, directorul-manager al Bibliotecii „G.T.Kirileanu” din Piatra Neamț, s-a întâmplat în 2017. Anul 2017 l-a vârât într-un soi de iad, titlul său din 2008, Editura Junimea, fiind premonitoriu: „Iadul etic, iadul estetic”. Comisia de evaluare (troica Dulamă-Strochi-Fîntînaru) a lucrat cu sutimi. Cu 11 sutimi. Atâta a lipsit până la 7-le obligatoriu, venit după alte două evaluări, una de nota 10, alta de nota 9.
Au urmat cuvinte lărmuitoare – pentru că demiterea lui Alui a făcut valuri mari în presa scrisă și online, internetul dând pe dinafară- privind revenirea la o decizie strigătoare la cer. Scriitorul Dan Lungu, în calitate de senator, a rostit, în 15 mai 2017, o interpelare către premierul Sevil Shhaideh și către ministrul Culturii, Ionuț Vulpescu. Fără rezultat. Le-o fi arătat cineva ce înseamnă pentru Alui Gheorghe „antiromânesc”? Iată: „Antiromânească este o conducere care, în loc să rezolve chestiuni care țin de funcționarea neamului, se ocupă doar de ghiftuirea conturilor neamurilor…! Dacă n-am plecat până acum din țară este pentru că m-am raportat la limba română și nu la netrebnicia conducătorilor noștri.Sîntem cea mai penibilă nație din Europa prin prostia și meschinăria endemice care ne conduc….! Credeți că biroul politic nu știe situația?O știe, dar speră să n-o știe și poporul…!” (Iadul etic, iadul estetic).
Inaptocrația și etichetologia
Da, Adrian Alui Gheorghe a fost demis pentru că inaptocrația (cuvântul lui D’Ormesson) sau ineptocrația a fost totdeauna eficientă când și-a descărcat „umorile” pe profesioniști. Am avut și eu de-a face cu destui ineptocrați PCR, după ce am fost scoasă din Universitatea „Cuza” și Institutul „A. Philippide”, de trei ori (record!) în doi ani. Unul dintre politrucii care abia m-a primit în audiență, tractorist la bază, după ce mi-am pledat cazul (luasem examenul de titularizare cu cea mai mare notă și cu felicitări în Sala de consiliu a Rectoratului) mi-a spus sarcastic: „Or fi fost ceilalți prea proști, to’arășa.” Însă „proștii” rămăseseră pe statul de funcțiuni. Și ce dacă? Ce să mai fi zis decât ca Avva Moise: „Dumnezeu îl știe pe fiecare”.
În cazul Adrian Alui Gheorghe n-au contat cele peste 40 de titluri de autor, zecile de mii de pagini scrise, nici titlul de cetățean de onoare al orașului Piatra Neamț. Sunt sigură că troichiștii (le-aș putea spune și troțchiști) l-au taxat prea „agitat” atunci când l-au demis. Nu se astâmpăra: i-a întors pe tineri spre carte, a umplut Biblioteca de cititori. Or, ne aflăm în războiul de 30 de ani cu Gutenberg, cu valorile culturale. Ne lăsăm nu doar ajunși din urmă de proletcult, cu al său Index librorum prohibitorum, dar pare că vrem a-l depăși: cad capodoperele din manuale școlare precum frunzele toamnei. Cum să iubești ca un român literatura română? Nu-i în trend!
Se poate vorbi chiar despre o știință nouă: etichetologia. Mai exact, demonizarea prin etichete ca terminat, expirat, reacționar, conservator…Noii barbari (progresiști) schimonosesc tot rostul. Credința creștină e batjocorită concertat: ar vinde iluzii ca viața veșnică, însă noi vrem viață pământească acum, nu-n veac! Ni se cere să nu prezervăm Biserica și potirul ei „infectat”( cu virusul Corona). Nici hotarele. Puterea dăruirii pentru neam este etichetată ca tară din vremea ailaltă, apusă. Cine nu și-a schimbat patria ca pe-o pășune mai bogată sau nu și-a dezvoltat loco al optulea simț, al descurcăreniei, va avea o dispariție rapidă. La fel, familia clasică. La fel, țăranul clasic și datina lui. Un rector spunea că, de ani de zile, Politehnica n-a mai avut absolvenți de proveniență rurală.
Trăim o epocă de refuz. Valori ce ne-am dori să fim? N-avem! „Vremile-s altele!”, ni se tot repetă de la canale televizuale, de la catedre școlare și universitare.Nu v-ați săturat de limba asta, de aceeași limbă neolatină, pe care n-o s-o mai vorbească nimeni curând și în care s-a scris o literatură minoră? Corectez: mică, da, minoră, nu
E greu de supraviețuit în post-moralia. „O farsă fesenistă e viața țării-ntregi”, ricana Luca Pițu, făcând haz de nehaz. Asurziți de explozia lambadelor și a manelelor, de vuvuzele politice, românii și-au dat votul pe-o votcă și pe-o găleată de plastic. Intelectualii, pe ce? Pe un pix ieftin, cu care Noica era convins că se poate scrie o carte mare? Nooo! Pe slujbe bine plătite, pe sponsorizări și tot șâmâdâul. De-ar fi numai atât, dar e cu mult mai mult. Elitiștii noștri nu-s ineptocrați, ci bine orientați, au prins nu doar trenul regal, ci și avionul prezidențial. Câștigă doar cine are fler pentru tendințe. Imediat după acel Decembrie, intelectualul pragmatic căuta un preot prin familie sau un deținut politic.Acum, e mai util un securist.Câți dintre cei în suiș rapid pe vrejul de fasole n-au așa ceva în ascendență? Măcar tată-socru, dacă nu tată, măcar mamă-soacră, dacă nu mamă.
„…să spui cu voce tare ce gândești a re-devenit risc major”
Ce face Alui, în acest context al culturii anti–culturale (și-i mulțumesc pentru sintagmă lui Gheorghe Grigurcu)? Propune un refugiu intelectual sigur: sala de lectură. Nu-i refuză pe condeierii care au ceva de spus, îi aduce pe cei mai reprezentativi în urbea sa.Nu amatori, nu non-cărțari,ci aleși ai cuvântului. Așa cum este el însuși. Iată de ce Teodorei Stanciu, o voce (nu o vloce) a radioului și președinta Asociației Ziariștilor Independenți din România (AZIR), secția română a Asociației Jurnaliștilor Europeni, cu sediul la Bruxelles, i-au fost alături mult peste 600 de semnatari ai petiției, cerând anularea penibilei decizii. Iar probele din „reacția facebook” sunt copleșitoare.
Trebuia demis Adrian Alui Gheorghe, nu-i așa? Uite-te la el! Când se distrug pozițiile statuare ale literaturii, Alui îl suie pe soclu pe Eminescu; pe I.L.Caragiale l-a vrut statuie pe sol, să poată fi luat la braț de cetățenii care mai cred în putința de a corija a oftalmoftologiei (terapie Vasile Gogea). N-a mai apucat să-și realizeze proiectul. Măcar n-a mai prins, ca director al Bibliotecii, molima dărâmării de statui. Gherea, salvat de Ornea, va rămâne, pariez, dar despre Eminescu ni se spune că sună a gol și nici Iisus nu le sună unora mai plin. Ce-ați zice de o statuie a lui Dulamă de a-ncălare? Sau de una a lui Strochi, înfoiat în pene că l-a zbrâncit afară pe in-amic? Sau de un grup statuar al desantului condus de Ionel Arsene, preș. CJ Neamț?
M-am întrebat (și ca mine, semnatarii petiției, neluați în seamă de foruri) care au fost motivele destituirii. Nici un motiv. Comisia (și de aceea ortografiez Kamisia, ca-n vremi staliniste) a găsit, pesemne, motive …plauzibile: faptul că Adrian Alui Gheorghe e revoluționar fără carnet și privilegii aferente, că e incontrolabil politic, ba chiar în delict de opinie cu puterea locală. Or, să spui cu voce tare ce gândești a re-devenit risc major, iar Adrian Alui Gheorghe își asumă conștient riscul. Nu-i cuminte, ci cu minte. E prea îndrăzneț în opinii, prea reactiv, prea având altă mentalitate decât a celor aflați vremelnic la butoane. E intolerant cu incompetența, pasivitatea nefiind altceva decât complicitate. Declarat „element suspect” ca-n timpuri de tristă amintire, Alui n-a mai avut scăpare. Cu o lipsă de decență zdrobitoare, i-au pus în cârcă toate făcutele ca nefăcute. Întâi a fost lătrătura la statuia lui Eminescu, apoi lucrătura. Pe 30 de arginți? Ba pe 728 de lei de căciulă, pentru membrii Kamisiei.
A fost vorba de vreun malpraxis managerial? Nici vorbă. De o cabală a mediocrilor? Asta da. De o querellă a invidioșilor? Cu siguranță. Psihiatrul scriitor Constantin Romanescu, după modelul „Atelier de comandă, confecționăm genți diplomat din conlocuitori”, propunea un atelier folosind materialul clienților: pielea confraților și consurorilor. L-au eliminat una-două din presa iașiotă, la ceas rău de „dosariadă”, cu tot cu superba sa rubrică.
Alui a avut în lista de prieteni destui ne-prieteni, deși generozitatea lui e proverbială. A avut și are relații toxice, nu se învață minte. Mă tem că sursele ne-fericirilor sale nu sunt dușmanii, ci prietenii. Știu, din proprie experiență, cum e cu iertarea, cu mâna întinsă, la greu, unui fals prieten, „un foarte amic”, vorba lui Caragiale. Imediat ce iese din impas, ai parte de invective lipsite de cea mai elementară decență.Sau de lovituri de pedeapsă sub acoperire. Cu replica lui Th.Mazilu: „Mă scuipi, dar nu-mi spune că plouă”. Mai știu și cum te ocolesc prieteni de casă și de masă, până la a nu-ți mai da bună ziua. După eliminarea din presă, numai Mihai Ursachi și Ioanid Romanescu mă mai salutau.Am re-debutat cu nouăzeciștii, după ani lungi de tăcere editorială, știu multe despre umbră și penumbră. Iar „camarazii” nu renunță ușor, mai ales bumbești-livezenii, cum le spunea Petru Ursache. Un stilistician afirma, în „Cronica” postsocialistă, că Universitatea care ucide e scrisă de Petru. O imensă plagiatoare, răspândacă de bârfe prin Târgu Ieșilor, dulcele, spune cui vrea s-o asculte că scriu postum cărțile Bătrânului și-i pun numele pe coperte. Aș vrea eu să scriu ca el, să am erudiția lui (om născut cu cartea în mână, ca-n basm), dar analfabet în arta compromisului și călcător în toate străchinile PCR.
Comuniștii mergeau pe principiul care pe care, urmărind distrugerea „păturii intelectuale” nealiniate. Care pe care a funcționat și-n cazul A.A.G.. Dar care-cine? Trăncănitori de rând contra unui om –spectacol la multele evenimente culturale de el organizate, care are mereu ceva important de spus? Cum să-i închidă gura Dulamă și Strochi, deloc biblioteconomiști? Oamenii de bun simț (ca Mihai Merticaru) s-au recuzat când au înțeles marile manevre ale Kamisiei, unde singură doamna Fîntînaru era în specialitate, deci putea judeca drept. Și dacă da, de ce a acceptat o execuție nedreaptă? A fost o greșeală? Îi aduc aminte de vorba acelui franțuz teribil care spunea : E mai mult decât o crimă : e o greșeală. N-a văzut capacitatea de construcție a lui Adrian Alui Gheorghe sau n-a vrut s-o vadă? De miopia forte a lui Strochi, când e vorba de un cobreslaș, nu mă îndoiesc, nici de știuta-i grandomanie, nici de preaștiuta-i fesenerie- pesederie. Și culmea-culmilor: Adrian Alui Gheorghe, atunci prieten bun, a insistat enorm pe lângă Petru Ursache să-i facă loc lui Strochi la un doctorat.
„Câte polci pe furate nu s-au jucat și la Ieș’!”
Am vorbit de multe ori despre lipsa de solidaritate a breslei. Risc să mă repet: asta-i publicistica! Scriitorul român, mai ales în ultima vreme, se consideră „croitor de pâne” numai pentru sine, vorba hâtrului Creangă, gemelar cu Eminescu.Am fost pe post de observator (din off) al membrilor USR.Spunea Cătălin Mihuleac, într-o tabletă, că Puțină modestie chiar și medicul recomandă, nimerind, ca de obicei, La țintă. Analizând stilul iașiot, ca să nu-i spun mafiot, am aflat cuvântul de ordine: „Du-te tu, ca să mă așez eu!” La înlocuiri și la înlocuitori suntem maeștri. Întrebare parantetică : Știți cu cine a fost înlocuit Alui? Că eu nu știu. Cu vreun ins mai „reprezentativ” pentru urbe?
Câte polci pe furate nu s-au jucat și la Ieș’! Corneliu Ștefanache, nesupus cenzurii –dresură, a cărui „Cronică” era, în anii 70, revistă de opinie, nu glumă, a fost înlocuit de subpusul Leonte. La Universitate,în anii 90, a fost adus să predea clasicii, în locul lui Mihai Drăgan, platul Mănucă. Numai de modestie n-a suferit.Când a fost pus redactor șef la „Convorbiri literare”, în 2001, a avut în grijă ca nu cumva să public ceva acolo. „Ori eu, ori Magda Ursache.” Orbit de furie contra mea ( habar n-am de ce, doar el mă eliminase, la comandă de sus, din Institutul „A. Philippide”; e ca-n Mazilu: „Eu i-am dat o palmă și tot el zice că i-am dat o palmă”), nici n-a văzut că Petru Ursache era de față. Atunci, Petru a vrut să renunțe la rubrica din „Convorbiri”. Nu l-am lăsat: prea ne scoseseră de peste tot politrucii. Când mi s- a interzis mie semnătura, „Cronica” lui Leonte nu l-a mai publicat, deși semnase acolo de la primul ei număr, restricție urmată de Ion Țăranu și alți i-nimici.
Tot Cătălin Mihuleac, în aceeași tabletă, amintește de Borges, care a refuzat să se pronunțe într-o chestiune delicată: „Dar cine sunt eu să dau asemenea verdicte?” Ar fi spus asta Lucian Strochi?
Pe Bahluviu, se află o droaie de maeștri care se cred nobelizabili, ceea ce-mi aduce-n minte butada lui Victor Eftimiu. Gratulat cu „maestre”, a replicat: „Maestre? Mai este!”. Iar critificționari și mi(s)tificatori ai camarazilor de gașcă literară sunt destui. Ar putea deschide un magazii de perii pentru umerii șefilor. Nu deții așa ceva, perii, ai parte de feșteleli. Cu răstelile șefilor culturnici (Floareș, Țăranu, Puha) eram obișnuiți. N-am crezut că se vor repeta postsocialist.Când li se pare că ai vreo rezervă privind activitatea literară a gurului, te poți aștepta la orice. Îi papagalizezi opiniile, te-ai scos; n-o faci, ești ocărât, jignit, hulit.
Partizanatele nu-s discrete deloc, nicăieri. Antedecembrist, semi-analfabeții îi surclasau pe erudiți, inculții pe culți, excepționalilor li se disprețuiau gustul, stilul, tot. Vreme de decenii, în fruntea Filialei Iași, se afla cocoțat un muncitor tipograf, invidios, ranchiunos pe cei mai dotați intelectual decît el, adică pe toți. În fine, a cedat „arma ideologică” altui activ, care mi-a arătat odată două poze ale lui : una cu Ceaușescu, alta cu Iliescu. I-a folosit pe amândoi.Are indemnizație de merit, are. Are Premiul Academiei, are. Are de toate, doar caracter nu.
Nu numai în Yashington funcționează uns, cu toate motoarele, interesele de gașcă, ci și mai departe de centru, la limes, unde ai zice că atmosfera e alta, că aerul e mai pur. Poveste! Și acolo munca poate fi anulată de nemunciți cu gândul, și acolo adevărul umblă bătut ca mărul, și acolo justiția e mai mult surdă decât oarbă. Și ce să-i spun lui Adrian Alui Gheorghe, în încheierea acestor rânduri? Că dificultățile te fac mai puternic? Să-i amintesc povața Părintelui Arsenie Boca? „Dacă veți avea răbdare în necazuri, să știți că veți avea și Duhul Sfânt”. Puterea de a mulțumi celor care mi-au adus necazurile n-o am.
Adrian Alui Gheorghe a încercat altceva: a vrut să scape din România lor dând concurs ( postul de director-manager al Bibliotecii „Kirileanu” l-a obținut tot prin concurs, cu mandat până în 2018), pentru un post de manager la Institutul Cultural Român din Praga. Ați crede că există corectitudine în curtea Politichiei? Nu este nici în curtea ICR. Alui a fost selectat de ICR- Țuroiu, apoi admis pentru plecarea în diplomație culturală, a obținut aviz favorabil de la cele două comisii ale Senatului, însă toate astea i-au folosit ca omului din Tecuci motorul. Din cei 16 propuși de ICR doar unul singur n-a plecat la post.El.Mai întîi i s-a spus că MAE a „uitat” să trimită certificatul ORNISS, solicitarea sa fiind pitită în vreun sertar al Ministerului Meleșcanu. Pe urmă s- a dat aviz negativ.Motivare? Nici una. ORNISS nu-i obligat să motiveze avizul negativ. Koneț filma. Adrian Alui Gheorghe nu va ști de ce a fost respins. O fi fost terorist, drogat, cu probleme de familie, poate și corupt ori plagiator, cine știe? Cu certitudine, postul i-a fost furat.
Revolta mea e din „toți porii inimii și sufletului”. Punctum.
Ba nu, nu vreau să închei așa, ci altfel. Petru Ursache obișnuia să spună : „Adrian are un mare dezavantaj: talentul. Atîta tot.” Mai și citește mult pe deasupra, adaug eu.Știe că unui scriitor i se poate schimba destinul, cărților lui – nu. Îmi place și mie să cred că o carte de succes are o strategie a ei : te alege pe tine ca scriitor, îți sare în brațe vie și tu e musai s-o scrii. Ratezi, o omori, atunci e vina ta, nu a ei. Îi dau cuvântul lui Alui, decupat din interviul cu George Motroc, din „Realitatea literară” de noiembrie, 2018:
„Și dacă ești în stare să crezi în ceva cu toată convingerea, viața demonstrează că, în final, câștigi.Ce? Nu mai contează.”
I-aș spune în final ce mi-a spus Petru după încercări eșuate de a-mi găsi o slujbă: „Ai un castel de cărți. De unul pe nisip n-ai nevoie”.
