Radu ŞTEFAN
„Lumea mă ştie ca fiind Radu de la «Luceafărul»”…
Domnule Radu Ştefan, sunteţi cunoscut mai ales pentru ilustraţiile muzicale pe care le faceţi aici, la „Luceafărul”.
Mai degrabă coloană sonoră. Ilustraţia muzicală se referă la faptul de a explica prin muzică anumite tablouri din piesă. Printre picături, fac şi ilustraţie, însă, prioritar, cânt, pun muzică pe versuri.
„Nu poţi face doar linia melodică pe un vers pe care îl înţelegi cum vrei tu. Aici colaborezi cu sumedenie de actori, cu regizorul, cu scenograful. Nu eşti singur niciodată!”
Veniţi din zona folkului. Cum se simte un folkist într-un teatru pentru copii?
Nu ştiu cum s-ar simţi alt folkist. În ce mă priveşte, mă simt ca la mine acasă.
Am mai făcut împreună, pe vremuri, un interviu. Suntem acum mai maturi, mai înţelepţi. Haideţi să reluăm câteva teme, bunăoară cum a început relaţia lui Radu Ştefan cu muzica?
Aşa cum a început pentru mulţi alţi tineri: din joacă. O chitară, un grup de prieteni, parcurile Iaşului… Un anturaj pozitiv. Mi-aş dori să mai văd şi astăzi grupuri precum acelea.
Nu vi se pare că muzica folk şi-a cam terminat perioada de glorie? Pare uşor clasicizat fenomenul.
N-aş crede! Sunt foarte mulţi tineri care încă se apucă de folk, cu acelaşi entuziasm cu care se apucau părinţii lor în anii ’80. Îţi trebuie, mai mult decât studii muzicale, o anume sensibilitate pe care, îmi place să cred, am avut-o.
La teatru cum aţi ajuns?
Printr-o întâmplare fericită. Colegul meu Gabi Lazăr, actor la „Luceafărul”, mi-a făcut cunoştinţă cu familia Brehnescu, doamna Luluşa şi domnul Titi.
Toate drumurile duc la doamna Dănăilă.
Aşa se pare! Plăcându-le lor cum cânt folk, mi-au propus să cânt într-un spectacol. Era după Revoluţie, prin 1994, şi lucram la CFS, fostul Combinat de Fibre Sintetice, cu băieţii de la Sintex, o trupă de muzică rock. Cei trecuţi de 40 de ani bănuiesc că-şi mai amintesc de această trupă. Doamna Dănăilă făcea pe atunci un spectacol „Lizuca şi Patrocle”, în regia lui Constantin Brehnescu. Mi-au dat scenariul, l-am citit. O lună de zile m-am chinuit să fac ceva, însă nu-mi ieşea nimic. Într-o noapte, brusc, am făcut muzica. Datorită acelui spectacol sunt astăzi în acest teatru.
Aţi încercat să creaţi un song care să corespundă stărilor, atmosferei?
Nu m-am gândit decât să iasă bine! Şi a ieşit. În câteva luni, eram angajat.
A ţipat vreodată doamna Dănilă la dumneavoastră?
Mulţumesc lui Dumnezeu, nu!
Asta e de trecut în CV!
Nu i-am dat prilejul. Am avut o colaborare frumoasă, lipsită de furtuni.
V-a convenit noua formulă?
Nu doar că mi-a convenit, dar îmi şi doream lucrul acesta, prieten fiind cu mulţi actori. Mi se părea, însă, un vis irealizabil.
Din câte ştiţi, au şi alte teatre din ţară muzicieni angajaţi?
Da, şi exemplul cel mai la îndemână este Nicu Alifantis. Când am ajuns la „Luceafărul”, am găsit-o aici pe Dorina Rusu Crişan, de la care am învăţat ce înseamnă muzică de teatru. Nu poţi face doar linia melodică pe un vers pe care îl înţelegi cum vrei tu. Aici colaborezi cu sumedenie de actori, cu regizorul, cu scenograful. Nu eşti singur niciodată!
„Tindem să ne întoarcem la cântatul pe viu, live. Mi se pare normal, deoarece în acest fel spectatorul vede că îl respecţi”
În ce moment începeţi să lucraţi muzica unui spectacol?
Cam odată cu lecturile la masă.
Luaţi parte la aceste lecturi?
Nu, am scenariul meu, îl citesc colaborând, bineînţeles, cu regizorul şi scenograful. De obicei, furnizez produsul finit în momentul în care începe lucrul la scenă. Atunci trebuie ca actorii să aibă bandă de lucru şi începe colaborarea mea cu ei.
Actorii cum vă percep?
De la început m-au perceput ca pe unul de-al lor, m-au primit cu braţele deschise. Mă gândesc în special la Cristina Anca Ciubotaru, Liviu Smântânică, Gabi Lazăr, cu care mă ştiu din timpul liceului. Se vor supăra poate cei mai tineri, însă legăturile mele profunde sunt cele cu actorii în vârstă. Îmi închipuiam eu vreodată că voi juca pe scenă cu Ion Agachi, cu Nicolae Brehnescu, cu Tani Paraschiv, oameni pe care îi ştiam doar din sala de spectacole?!
Simţeau că au nevoie de dumneavoastră?
O bună parte din ei au insistat să vin în teatru. Simţeau, probabil, nevoia, mai ales că Dorina Rusu Crişan era cu un picior de plecare spre Bucureşti. Am furat de la ea cât am putut. Un om extraordinar, o profesionistă în adevăratul sens al cuvântului; nu exista loc de greşeală în tot ce făcea; o tipă foarte dură, în înţelesul bun al cuvântului, storcea totul din actor, până ieşea ce trebuie. Semănă cumva cu Natalia Dănăilă. Repetiţiile cu dumneaei nu erau deloc simple, însă odată terminate satisfacţia era pe măsură.
Am observat că în unele spectacole sunteţi prezent pe scenă. În „De-ale lui Păcală”, de exemplu. Vă simţiţi confortabil acolo? Într-un fel, sunteţi asumat şi ca actor.
Am avut câteva roluri: de lăutar, de menestrel, roluri legate, aşadar, de muzică. Sunt distribuit pentru că tindem să ne întoarcem la cântatul pe viu, live. Mi se pare normal, deoarece în acest fel spectatorul vede că îl respecţi. E foarte uşor să înregistrezi o bandă şi pe urmă să mimezi, să faci play–back. Pe scenă astfel de lucruri nu prea ies.
Aţi găsit în dumneavoastră virtuţi actoriceşti sau vi le-aţi dezvoltat pe parcurs? Regizorii au lucrat cu dumneavoastră întocmai ca şi cu ceilalţi actori?
Sigur că da! Îmi aduc aminte de un rol destul de greu, dar foarte frumos, într-un spectacol superb, „Ţara lui Gufi”, de Matei Vişniec, în regia lui Mihai Lungeanu. Era rolul unui bâlbâit. Vă daţi seama, eu, care eram obişnuit să cânt, trebuia să fiu bâlbâit. Mi-am dat seama atunci cât e de complicată mişcarea scenică; acomodat fiind în posturi statice, nu prea ştiam ce să fac cu mâinile, cu trupul. Picătură cu picătură, ştiind că nu sunt actor de meserie, regizorul m-a învăţat ce şi cum.
La rândul dumneavoastră, aţi lucrat cu actorii pe zonele muzicale?
Da, cu fiecare în parte. Am încercat să mă apropii cât mai mult de ei, să le explic nu neapărat pe note; nu toată lumea ştie să citească partituri. Am procedat ca la grădiniţă: cântăm împreună, eu le explic pe bucăţele, iar ei acumulează. Eventual mai facem o înregistrare, fiecare îşi ia un CD pe care îl ascultă acasă pentru a învăţa linia melodică.
În cei 16 ani de când sunteţi în teatru, ce aţi observat, cât de multă importanţă se acordă muzicii de spectacol?
Având în vedere că am făcut aproape 80 de spectacole în această perioadă, cred că reprezint dovada vie a importanţei pe care o are muzica la „Luceafărul”.
În arta actorului apare uneori primejdia manierismului. Actorul tinde să se repete, să reia formule pe care le-a folosit, cu mai mult sau mai puţin succes, şi cu alte ocazii. În ceea ce faceţi dumneavoastră există pericolul acesta?
Mă feresc totdeauna ca melodiile mele să semene cu ale altora. Se mai întâmplă să semăn cu mine însumi, pe pasaje mici. Nu ştiu dacă e neapărat un pericol, mai degrabă stilul este acelaşi, deşi încerc să aduc modificări stilului în funcţie de spectacol, de stilul spectacolului.
Vă raportaţi prioritar la scenariu sau la regie?
La scenariu! Îl parcurg, îl aprofundez, apoi primesc indicaţiile regizorale.
Vi s-a întâmplat să vă adaptaţi publicului? Să modificaţi linia melodică după premieră?
Niciodată!
Din experienţa pe care o aveţi, ce gen de muzică vi se pare că preferă copiii?
La Sala mică, e alt gen de muzică, mai jucăuşă, mai copilărească. La Sala mare, unde mai vine şi tineretul, nu pot face muzică precum la un spectacol de păpuşi. În „De-ale lui Păcală”, de exemplu, am păstrat filonul popular, încercând să introduc teme mai mult sau mai puţin cunoscute, pe care eu le ştiu de la bunici şi străbunici. Am avut şansa ca bunicii mei de pe mamă să fie învăţători, la fel ca şi unchii şi mătuşele mele. Toţi ştiau să cânte la un instrument, în special la vioară. Influenţele asupra mea sunt, aşadar, clare. Cânt la chitară, la vioară mă consider un autodidact, cochetez cu claviaturile.
V-aţi acomodat cu noile tehnologii, cu instalaţiile complexe de sunet?
N-am încotro, mai ales că ne şi ajută. E drept, mi-a plăcut mai mult să lucrez pe bandă de magnetofon, unde sunetul era mai curat. La calculatoare, vrând, nevrând sunetul se electronizează. Poate nu toată lumea sesizează, însă ascultând o bandă magnetică şi un CD remarci diferenţa de sunet. Per ansamblu, însă, arta spectacolului nu s-a schimbat semnificativ în ultimii douăzeci de ani, mai ales la noi, unde a predominat teatrul clasic. Am încercat foarte puţine experimente: decorul a fost decor, muzica a fost muzică. Bine, au fost şi spectacole cu decoruri mai atipice, unde încerci cu o pânză să sugerezi n lucruri, dar n-au constituit o regulă. Oricum ar fi, lumea aceasta a teatrului este infinit mai frumoasă decât lumea de afară, acolo unde, „decorurile” te rănesc, îţi provoacă suferinţă…
Pe scenă sunteţi afectat de bruiajele sociale?
Ca toată lumea. Chiar nu-i cred pe cei care se declară intangibili.
„În general am fost nemulţumit de ce am făcut, deşi mi-am dat seama că se poate şi mai rău de atât”
Să evocăm câteva din spectacolele în care vi se pare că dimensiunea muzicală a fost esenţială.
„Lizuca şi Patrocle”, debutul meu în teatru, nu se poate uita. CuCristina Anca Ciubotaru am făcut spectacolul „Calul troian”, realizat, după un volum de versuri al lui Dumitru Spătaru, pentru comunitatea elenă. Cum aş putea să uit „Ciubăr Vodă”, în regia lui Ion Ciubotaru?! Mai recent, „De–ale lui Păcală”, „Aventurile Baronului Münchausen” şi multe altele…
Aţi avut colaborări şi cu teatre dramatice?
Da, am colaborat cu Naţionalul ieşean pentru spectacolul „Chiriţa şi ceilalţi”, cu Petru Ciubotaru în rolul Chiriţei. Spectacolul se joacă, însă eu am renunţat la colaborare. Am avut de învăţat din lucrul cu acest mare interpret.
Chiar aşa, ce poate să înveţe un muzician de la un actor?
Inclusiv muzică! Petru Ciubotaru, de exemplu, cântă foarte frumos. Apoi, într-un fel cânţi într-un spectacol de teatru şi în alt fel cânţi pe o scenă, la un festival…
Paralel cu activitatea din teatru v-aţi continuat activitatea ca muzician „în civil”?
N-aş putea altfel, viaţa mea gravitează în jurul muzicii. Nu am o trupă, am tot felul de colaborări cu nişte colegi de la Filarmonica din Iaşi şi din Botoşani.
Câtă nevoie are lumea de muzică astăzi? Nu vi se pare că „nevoile” se duc către muzica de entertainment, comercială?
Nu neapărat. Am ajuns la concluzia că pentru un spectacol folk nici nu trebuie să fac prea multă publicitate. E suficient un afiş ori o informaţie pe radio. Mă rog, fiecare gen îşi are publicul lui bine delimitat.
Muzică parodică aţi folosit în spectacole?
Am folosit; câteodată s-a înţeles că este vorba despre o parodie, alteori nu! Bunăoară, am făcut spectacolul „Scufiţa Roşie”, totul întâmplându-se într-un oraş de azi. Lupul este şi un pic rocker, şi un pic manelist, Scufiţa face parte din generaţia calculatoarelor etc. O doamnă din public a reacţionat foarte dur, neînţelegând joaca noastră: a trimis un articol acid la ziar, iar domnul Brehnescu a decis ca spectacolul să nu se mai joace. Parodii am mai încercat în „Noaptea asta nu câştigă nimeni”; am mai parodiat cântecele muncitoreşti de pe vremea lui Ceauşescu. Problema este că generaţia actuală nu mai poate înţelege subtilităţile unor astfel de parodii.
Cu muzica de tip clasic în ce relaţii sunteţi?
Ascult multă muzică de acest gen. N-am avut ocazia să folosesc o astfel de muzică în spectacole, mai ales că prefer să fac muzică originală. În general am fost nemulţumit de ce am făcut, deşi mi-am dat seama că se poate şi mai rău de atât (râdem – C.C.)
Cronicarii cum s-au raportat la dumneavoastră?
De obicei bine, or asta mă cam îngrijorează. Când totul merge bine, trebuie să te aştepţi la ceva rău. N-am avut cronici negative; am avut, în schimb, discuţii mai mult sau mai puţin favorabile.
Da, înainte de a deschide reportofonul, tocmai discutam despre „De–ale lui Păcală”, unde mi s-a părut că Aurel, lăutarul satului, pe care îl interpretaţi, este destul de ambiguu plasat scenic.
Aşa e, personajul meu stă destul de stingher şi ţeapăn. Are şi instrumentul acoperit, căci nu prea poţi să aduci o orgă electronicăYamaha în lumea lui Păcală. Şi-aşa s-a insinuat în această lume prin sonorităţile ei. Compromisul a fost făcut de dragul cântatului pe viu, un punct forte al spectacolului.
Sunteţi un tip destul de prezent în viaţa culturală a Iaşului. Vă întâlnesc pe la tot felul de activităţi culturale. Cum vă percepe lumea? Vă ataşează teatrului, vă percepe independent de teatru?
Până nu demult, eram perceput ca fiind cantautorul Radu Ştefan. Oriunde merg, vorbesc de Teatrul „Luceafărul”, pentru că mămândresc cu această legătură şi pentru că încerc, în plan artistic, să reprezint instituţia. Aşa se face că, de la un timp, lumea mă ştie ca fiind Radu de la „Luceafărul”…
Pe finalul discuţiei aş vrea să vă întreb cum vedeţi viitorul teatrului de animaţie din perspectiva dimensiunii muzicale a spectacolelor?
Atâta timp cât se va lucra din inimă, viitorul teatrului este asigurat. Dacă nu pui suflet în ce faci, nu-ţi iese nimic. În majoritatea timpului, sunt un optimist!
