Antonia Dumitraș
Școala Doctorală de Teatru din Iași (UNAGE Iași) a organizat recent, prin intermediul lui Călin Ciobotari, coordonator de proiect și director, un eveniment care a atras atenția unui public numeros prezent atât fizic, la Sala Cub a Teatrului Național Iași, cât și online. „Actorii și regizorul. Ghid de supraviețuire teatrală” – sub această titulatură s-a derulat conferința-dialog a regizorului Radu Afrim, personalitate marcantă a teatrului românesc și un foarte bun observator al dinamicii profunde a acestui teatru.
În cele ce urmează, redăm câteva din intervențiile invitatului:
Despre puterea de a asculta: „Sunt la fel ca acum 20 de ani, doar am mai învățat ce înseamnă tocmai acest lucru, relația, am învățat să ascult, am învățat să vă ascult, am învățat să ascult actorii; isteriile tinereții se nășteau tocmai din lipsa puterii de a asculta”
Despre echipă: „E o treabă de echipă, acum 20 de ani n-aș fi zis ca echipa e atât de importantă, că nu am știut să zic lucrul asta, nici măcar scoala nu m-a învățat…să fim fericiți, totuși că e o muncă de echipă și nu e o muncă solitară așa în gol… În acești ani se asistă mai mult decât oricând la o colaborare aproape pe picior de egalitate…”
Despre criză: „Regizorii trebuie să știe că întotdeauna, cam pe la mijlocul repetițiilor, există un moment uriaș de criză în echipă și fără ăla nu va ieși spectacolul… Întotdeauna este bună noaptea care urmează după acel circ pentru că se vor regla foarte multe lucri… Chiar dacă orgoliile sunt uriașe, analiza salvează totul”
Despre relația actor-regizor: „Nu există una singură, există 10 mii de feluri de relații regizor-actor, știți și voi, în funcție de cum e regizorul, cum sunt actorii, cum e textul, cum e contextul, cum e orașul în care e regizorul, cum e teatrul în care regizorul lucrează, cum e ziua, cum e zodia și așa mai departe”; ,Din păcate, noi nu avem alături un psiholog care să vină cu noi în echipă… În fiecare trupă ar fi nevoie, într-adevăr, de un psiholog la început, de cunoașterea zodiilor actorilor, de cunoașterea background-ului cultural și familial al actorului”
Despe Iași: „Iașul poate să ofere și o anumită senzație de protecție, de confort, deşi poate e prea mult zis, pentru că nu se vede, într-adevăr, lupta frenetică pentru un loc în acest job, pentru meserie. Nu se vede ritmul cu care în alte părți omul fuge de la un teatru la altul să-și câștige existența, unii supraexistența și așa mai departe”; „Întotdeauna când am venit (la Iași), am luat tineri, am luat studenți, am luat colaboratori, si am amestecat. Melanjul acesta este atât de bun și atât de benefic, și atât de mult provoacă și actorii teatrului…”
Despre fragilitatea actorilor: „Este o meserie foarte sensibilă, actorii sunt, toată lumea știe, persoane extrem de fragile, și asta nu ține cont de vârstă, nici de experiență, nici de ani de muncă. Eu am observat că și actorii seniori sunt tot niște copii și regizorul trebuie să fie tot timpul în postura de părinte”
Despre formula „actor afrimian”: „Într-adevăr, pot să nominalizez niște oameni, dar nu știu dacă le-ar conveni în primul rând lor, pentru că mulți s-au temut că, fiind de-ai mei, n-o să-i mai ia alții… N-aș dori să las moștenirea asta după mine.”
Despre talent: „Talentul de la mama de acasă, din burtă există… este o diferență uriașă între o fată care studiază, muncește foarte mult pentru a face față unuia cu talent înnăscut pe scenă; regizorul, ca și profesorul, are datoria să egalizeze această problemă, să fie o balantă între cei doi”
Despre disperarea actorilor de a juca: „Disperarea căutării continue și a plictiselii și a datului cu capul de pereți… Ți-e și rușine să zici, răbdare, răbdare, răbdare, ți-e jenă să zici răbdare, răbdare, atâta timp cât nu poți să-i zici: hai că te iau eu în acest proiect… Sentimentul milei a apărut întodeauna la mine la casting, milă și jenă că trebuie să alegi.”
Despre libertățile pe care și le poate lua actorul în repetiții: „Actorul, la mine, poate să umble, după ce am dat o direcție personajului, poate să umble la personaj, poate să mă facă să râd cu personajul, dar nu poate deloc să schimbe situația, nu poate deloc să umble la situația scenică…”.
Despre libertățile regizorului în raport cu actorul: „există limite de bun simt, despre care se discută în ultima vreme… Niciodată nu cred că, deși am fost și dur uneori, poate de multe ori, niciodată nu cred ca a ieșit un actor pe targă de la repetiție, deci nu am făcut lucrul asta și nu am pus un actor într-o situația penibilă în fața publicului. Dacă la repetiții s-a mers probabil mult cu o actriță, cu un actor și au suferit, fără neapărat să se plângă sau să arate… dacă s-a întâmplat acest lucru, în fața publicului nu s-a repetat această experientă traumatizantă probabil pentru el, și de aia repet că ar fi bine să avem un psiholog lângă noi, cineva cu cărți citite, cu cunoștințe vaste și așa mai departe, pentru că există oameni care fac teatru extrem.”
Despre calitățile pe care trebuie să le arată tânărul actor: „o voce, o prezență, un magnetism dacă e posibil; când intri pe această ușă în scenă, să te văd, să te văd că ai intrat. Nu oricine de pe stradă poate intra pe această ușă. Tu intri pe ușa asta și, în momentul ăla, zic: Dom´le, asta este! Pe bune, cel mai important lucru la un actor este cum intră într-o scenă de teatru”; „Mai este, desigur, și dorința! În primul rând, dacă ai ales această cale, deja este o calitate, că știi că-ți dorești, dorința este calitatea cea mai mare, o calitate de care nu ești conștient de foarte multe ori. Dacă tu îți dorești, deja ai făcut un pas mare”.
Întâlnirea a luat astfel sfârșit, cu aplauzele de rigoare, Călin Ciobotari îndemnându-i pe spectatori să rămână cu ochii pe viitoarele proiecte ale lui Radu Afrim dar și pe activitățile ce urmează să se desfășoare în cadrul Scolii Doctorale de Teatru din Iași: ,,Ați asistat la un nou episod din programul de conferințe al Școlii Doctorale de Teatru din Iași, program pe care l-am inițiat acum doi ani dintr-o revelație avută la momentul respective: menirea unei Școli Doctorale de Teatru nu e doar să pună diplome de doctor în buzunarele doritorilor, ci și să aducă în spațiul public dezbateri, voci care contează în arta timpului nostru. Încerc să deschid Școala Doctorală de Teatru, să o scot din sfera academismului steril, să o arăt ca pe ceva prietenos, ceva util comunității în care această scoală doctorală se află”.
(Antonia Dumitraș este studentă a Facultății de Teatru din cadrul Universității Naționale de Arte „George Enescu” Iași, secția Management cultural)
