Prohibiţia libertăţii sau Iarba dracului şi buruienile oamenilor

Cardiologul mi-a acordat atenţie pînă i-am spus că sînt fumător, cînd m-a întrerupt tutuindu-mă iritat: „Fumător? Nu te tratez! Dintre pacienţii acestui spital 65% sînt nişte nesăbuiţi care fumează, beau alcool şi cafea, bagă în ei mîncare cît – cred că şi ca” – (a chicotit încîntat de sine) „nişte porci. Se amăgesc aiurea că grăsimea face colăcei iar cafeaua are antioxidanţi, că vinul are resveratrol iar ţigara îi calmează. Bolnavi, vin la mine să-i repar. N-au ce căuta aici!” Am plecat neîntrebîndu-mă ce ar face dacă i-ar fi adus un sinucigaş.

 

Categoric, fumatul dăunează! La fel consumul de alcool, cafea, sare, dulciuri, şi al majorităţii alimentelor. La fel enervarea, efortul fizic, vorbitul la telefon şi orice fel de poluare. La fel setea de putere şi jocul cu vieţile şi destinele celorlalţi (văzuţi nu ca oameni, ci ca angajaţi, clienţi, votanţi, populaţie). La fel viaţa! Căci trăind se moare, nu altminteri!

 

Inculpatul şi fapta

Dar nimănui nu-i pasă de viaţa celorlalţi, cum nu-i pasă de aerul poluat prin industrie şi trafic. Aparent, gingaşul nefumător este deranjat de mirosul ţigării arzînde. De fapt, este mai uşor să-şi descarce nervii obosiţi de cafea, aluaturi, acidulate, zaharuri, poluare şi stres pe semenul fumător decît pe semenul mojic sau mîncău. Deşi are alte slăbiciuni decît sănătosul nefumător, fumătorul nu-i un alt fel de fiinţă. Ştie c-a început să fumeze din stupiditate şi confuzie, şi înţelege că organismele cad pradă substanţelor şi obiceiurilor. Uneori crede că aceia ce reuşesc să „se lase” sînt victime inocente căci, neavînd în corp chimia şi mecanismele înrobitoare, totuşi au fumat şi au băut cafea ori alcool. Mai crede că „voinţa” apostatului (mînată de mize precum avariţia ori teama de moarte) echivalează cu „slăbiciunea” sa. Dar nu se crede nici Alioşa Karamazov, nici Savonarola. Deşi îl afectează, fumatul nu-l redefineşte pe om; nu mai mult decît consumul predilect al anumitor mîncăruri, al cafelei, militantismul ori viaţa într-un anumit mediu.

 

Calea Golgotei

Merg pe stradă cu ţigara între buze, şi nu ştiu dacă să grăbesc pasul. Le simt privirile obtuze şi ura proaspătă. Ca pe ale celor care au aflat peste timp că evreii l-au ucis pe Isus Hristos ori ale celor care au auzit că ungurii l-au omorît pe Mihai Viteazu. O dată formate, mulţimile au nevoie de victime: restrîng definiţia seamănului şi caută să-l elimine pe Celălalt. Următoarea campanie le-ar putea sursura în tuburile neurale: „Datoria cetăţeanului curat este să extermine fumătorii; aducătorul unei perechi de plămîni de fumător capătă un cupon pentru cafea, alcool, dulciuri, grăsimi, benzină, un post de şef, şi este îndemnat să-şi pălmuiască tatăl fumător”. Muşc filtrul ştiind că habar n-au că după acest exerciţiu păpuşarul va găsi o altă deprindere umană pe care să le-o dea pradă, că vor rămîne mai puţini, mai crînceni, mai inumani. Poate urma oricine: mîncătorul de ciocolată, de porc, cel frumos ori cel urît din naştere. Deocamdată, pentru ca viaţa lor să fie perfectă, trebuie ca eu să mă lipsesc de ţigară. Nu merit să poluez lumea o viaţă, cît o face unul dintre ei la o singură cursă de cumpărături cu maşina.

 

Nu grăbesc pasul deşi îi simt militînd în urma mea, şi ştiu bine că mi-ar smulge ţigara, ar strivi-o gîfîind excitaţi pe caldarîmul pe care, după ce m-ar linşa, mi-ar părăsi corpul inert, cu satisfacţia datoriei împlinite. Dacă aş fuma marijuana m-ar privi îngăduitor – li s-a spus că-i „recreaţional”. De-aş coborî dintr-o maşină modernă care le strecoară insidios gazele de eşapament în corp, m-ar privi admirativ, iar dacă maşina le-ar împrăştia vizibil, m-ar privi milos; n-ar chema inspecţia tehnică. Apariţia unui tramvai îmi curmă gîndurile. Bag la loc ţigara neaprinsă şi urc lent.

 

 

Semenii de pe pachet

Pe drum, mă gîndesc că printre ei erau alcoolici, obezi, cafeinomani (care se alintă lăudăros: „vaai, dar eu nu funcţionez pînă nu beau dimineaţa o cafea, nici nu se poate vorbi cu mine!”), bolnavi din vina lor, adulterini făloşi, bestii care îşi bat soţiile, copiii şi cîinele, bîrfitori şi mizantropi, incompetenţi şi hoţi, cu plamînii şi tenul curate, dar lipsiţi de conştiinţă – grav dăunători semenilor, pe care îi pot ucide cu decizia. O lume care proclamă înţelegerea Celuilalt şi care declară că va lupta pînă la ultima picătură de sînge pentru a-ţi da dreptul de a te exprima – deşi nu înţelegi de unde şi de ce ideea de a se erija în legiuitor, poliţist şi judecător al semenilor –, dar care prin asta înţelege să te constrîngă la a i te conforma întocmai! O lume tolerantă cu şi apărătoare a celor care-i violează copilele şi soţiile, îi ucide cetăţenii, otrăveşte minţile copiilor, îi poluează continentele, îi distruge ecosistemele, dar care nu suportă fumul filtrat de plămînii fumătorului. O lume care nu-mi poate suporta fumurile, dar căreia trebuie să-i sufăr aerele.

 

Cine poate ucide

Cînd cobor îmi amintesc de o ştire despre un sud-american care, deranjat de petrecerile vecinilor, în ultima seară a toleranţei sale, a luat puşca şi i-a ucis. Nici o raţionalizare a situaţiei nu poate justifica omuciderea, iar motivaţia nu poate sta în corpul care a cedat oboselii, nervilor, bolii. I-a ucis deoarece socotea că viaţa şi acţiunile lor erau stupide şi de neînţeles. Cîtă vreme nu-l deranjau erau nişte nimicuri tolerabile. Îi suporta. Nu suporta că nu gîndeau, nu făceau şi nu erau ca el! Hotărîse că erau nişte mizerii inutile pe lumea asta a lui, şi că era absurd să-i trateze ca pe sine. A decis că nu e loc decît de ale lui, ale lor necontînd, că este de neconceput convieţuirea altfel decît în condiţiile lui. Le-a aplicat sentinţa!

 

Voi fi atent la vecina mea, pînă de curînd prietenoasă. Acum două zile, pe cînd fumam la geam, mi-a scandat de alături, cu obida strînsă parcă de la Columb încoace: „Să fumezi în casă, vecine, că pe noi ne deranjează fumul, şi s-a dat şi lege!” M-am strecurat în casă ca un fir de fum şi am închis sfios geamul. La timp, căci îi pornise centrala de apartament.

 

Ca toţi să fie una!

Soacră-mea nu mă suportă vara cu maieu pe sub tricou, iar mama nu vrea nici măcar să-şi închipuie c-aş putea lipsi duminica de la biserică. Reacţiile sînt organice: soacră-mea transpiră dacă port maieu vara, iar mama se vede în Iad dacă nu mă vede la slujbă. Nu suportă lucruri şi idei diferite de ale lor, şi cred că au dreptul de a constrînge. Nu de oameni le pasă, ci de înjugarea lumii la opiniile lor. Impulsul de a transforma totul după chipul şi asemănarea lor pare a veni din grava neînţelegere a lumii şi inadaptabilitatea funciară, ori din credinţa fermă şi bleagă că ar deţine vreun adevăr suprem, dar nu-i decît o biată teamă gregară de singurătate: nici raţiune, nici credinţă, doar instinct deghizat în cuget animat de-un crez. Îmi aminteşte izbitor de un militant islamic, care spunea că în cele din urmă toţi oamenii trebuie să devină musulmani. „Dar cei care nu ajung la convingerea necesară?”, a întrebat autorul documentarului, „Aceia tre
buie să moară!”, a venit prompt răspunsul de secole chibzuit.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here