Val TALPALARU
Căsuța povârnită din „Valea plângerei” în care își găsise, în sfârșit, refugiu și tihnă fostul diacon și învățătorul Ion Creangă, a purtat vreme de decenii, ca pe un blazon, semnul ruinei. În cunoscuta scrisoare către Maiorescu, Ion Creangă, cu blândă și ironică resemnare, scria despre „bojdeuca de căsuță”, despre praful și glodul apocaliptic prin care înota spre limanul său gastronomic peste care domnea Tinca. Se resemnase cu starea acesteia care îi amintea de casa părintească, cu tindă, humuită și cu ceva acareturi. Probabil așa simțea și Tinca. Care apăruse ca o ușurare în viața lui după Ileana, fiica alintată a popii Grigoriu, coborâtă din bunăstarea casei părintești în grijile cărora nu prea știa să le facă față.
Despre Tinca nu prea scria Ion Creangă (și, probabil, nici nu prea vorbea), lăsând doar să se înțeleagă, în rarele referiri, câte ceva despre modul „neprotocolar” în care îi primea pe el și pe „bădia” Mihai, după lungile hălăduiri pe coclaurii cunoscuți doar de ei, „cu alai”, cum plastic se exprima. Mai intransigent și aspru, G. Călinescu „traduce” astfel coabitarea lor: „Pentru el (Ion Creangă n.n.) Tinca fu o țiitoare adică un soi de nevastă fără binecuvântare religioasă, căreia îi cerea și-i dădea ce i se cuvenea în adevărata viață sănătoasă, fără fumuri. Îi cerea să se ție cu el, să-l spele, să-l coase, să-i gătească bucate, să-i îngrijească copilul și să-și vadă de treburile ei… El îi zicea, nu fără considerație, «Tinco», iar în scrisori, de ochii lumii, «Domnișoara Tinca». Familia însă, știind cum stau lucrurile, și mai obișnuită cu acest fel de trai, îi zic cu mult respect «țățacă», «duducă» ori «Ecaterina Creangă»”.
Tinca vedea cu siguranță în tovarășii de gargantuelice isprăvi ale bărbatului (mai des Eminescu) pe cei care-i duceau bărbatul la rele, așa că erau lesne de înțeles căutătura piezișă și vorbele în doi peri. Nu cred că ideea de a fi ispitit de alte așternuturi o îngrijora ci, probabil, semnele tot mai dese ale bolii fără leac care sporeau și ieșirile sale.
Imaginea Bojdeucii șubrezite, căzută într-o rână, expunându-și rănile făcute de vânturi și ploi, zloată ori cutremure, era notorie și după plecarea la cele veșnice a lui Creangă prin semnalele trase în presă de Octavian Goga în „Luceafărul” din ianuarie 1907, care reproducea materialele oferite de prof. I. Simionescu, cele ale prof. Eugeniu Revent din Bacău, care trăgea și el un semnal de alarmă în „Românul”, publicația arădeană. Lista continuă cu învățătorul Mihai Lupescu, Horia Petra-Petrescu etc. (Vezi Iulian Pruteanu-Isăcescu, Bojdeuca „Ion Creangă”. Din istoria primului muzeu literar din România. Ediția a II-a revăzută și adăugită. Prefață de Mircea Coloșenco, Iași, 2019, pp. 57-69)
Revenind la acel du-te-vino de la Bojdeucă al confraților Enăchescu, Grigorescu și celorlalți cu care ședea Creangă la sfat și la scris, nu înțelegea Tinca mare lucru, dar sigur însemna ceva truda lor, dacă aducea o parte din paralele cu care cârmuia bruma de gospodărie.
Ce contrast cu fata cea alintată a popii Grigoriu, trezită (?) din aventura căsătoriei precoce și cu un copil în brațe, de trista realitate a anexelor și gherghirului în care ajunsese să fie înghesuită cu neamurile bărbatului!
Moartea lui Ion Creangă a luat-o prin surprindere pe Tinca și nu prea. Suferințele scriitorului rămâneau în intimitatea celor patru pereți. Rareori răzbăteau semnele disperării, precum în epistolele către unchiul său, preotul Gheorghe, singurul căruia i se confesa. Ne putem așadar imagina noaptea de coșmar în care a ales să urce în raiul său de povești Ion Creangă.
Vârtejul evenimentelor legate de ceremonialul înmormântării a anesteziat pe moment, cum se întâmplă mai mereu, durerea. Au urmat zilele de singurătate și de tăcere, pe care le bănuim, dar și grijile legate de traiul de zi cu zi. Dependentă de bărbat și de venitul pe care îl aducea, Tinca Vartic a valorificat un timp, probabil, o parte din cioveile pe care le avea prin casă, total necunoscătoare în privința valorii cărților și manuscriselor lăsate de răposat. Așa se face că o parte dintre ele au ajuns și hârtie de ambalaj, povestea lor fiind descrisă cu amănunte de biografii și apropiații lui Ion Creangă.
Când și cum s-a mutat la megieșul Constantin Deliu cu care a încropit gospodărie nu se știe. Oricum, mariajul a durat de prin 1890 până la moartea ei, în 1912. Și cu un final trist. Din notele lui Nicolae Țimiraș, ginerele lui Constantin Creangă, și din alte mărturii, aflăm că Tinca, intrigată de atenția pe care o arătau numeroșii vizitatori Bojdeucii, își intrase serios în rolul de ghid, mai ales că, sensibili la poveștile spuse de Tinca și la plângerile ei despre starea deplorabilă a căsuței, cei care îi călcau pragul nu erau lipsiți de generozitate.
Chiar și după ce se mutase la noul bărbat, câteva ulițe mai jos, își făcea drum spre Bojdeucă, anunțată sau nu de vecini că este căutată. Pe urma documentelor mai puțin cunoscute legate de evenimentele de după moartea lui Ion Creangă am ajuns la actul care oficializa relația sa cu C. Deliu, păstrat în fondurile de Stare Civilă de la Arhivele Statului Iași, act încheiat la Primăria Comunei Copou. (…)
Acestea sunt datele pe care le deținem în acest moment despre viața de după Creangă a Bojdeucii până la preluarea ei oficială. Când și cum s-a mutat Tinca la noul soț (de fapt singurul cu acte), nu știm. Presată de nesiguranța zilei de mâine, probabil că a accelerat decizia. Însă noua căsnicie a avut și ea un final nefericit, pomenit de majoritatea celor care au comentat episodul, subliniind decăderea fizică și morală a Tincăi, căzută în patima alcoolului.
Un alt personaj care a jucat un rol important în biografia lui Creangă, socrul său, preotul Grigoriu de la Biserica Sfinții 40 de Mucenici, a fost și el exclus din rândul clerului din același motiv.
Și, pentru ca povestea să capete și contur de mister, orice încercare (până acum) de a desluși urmele Ilenei Creangă, cea căreia egumenul Isaia Vicol Dioclias „îi smintise mințile” și la Bărboi și la Golia, a rămas fără rezultat. Nicio fotografie, nicio mărturie, niciun semn, în afară de iscălitura sa pe actul de căsătorie al fiului său, Constantin, la care era obligată prin lege.
În rest, biografia ulterioară a Bojdeucii este cunoscută, traseul ei de la ruină la renașterea în etape la fel. Dar, din șirul lung al custozilor și muzeografilor inspirați care au ostenit la povestea ei și al celor care au umplut cu viață cămăruțele, nu poate lipsi Tinca Vartic.
(textul complex, inclusiv documentul descoperit de Valentin Talpalaru la Arhivele Statului Iași, în nr.de vară pe 2023 al revistei „Dacia literară”)
