Călin Ciobotari
Dor călător (Editura Integral, 2020) nu este ceea ce ar indica titlul că este. Romanul lui Alexander Hausvater – unul dintre cele patru pe care, într-o viteză uimitoare, le-a publicat în mai puțin de doi ani regizorul – nu are nimic din edulcorarea unei formule uzitată în cu totul alte scopuri. Este, cred, un titlu dacă nu nefericit ales, atunci menit a pune pe piste greșite un cititor ce urmează a fi luat prin surprindere de uimitorul conținut al cărții.
Un tată, un fiu, o relație ce trece dincolo de sanguin, pierzându-se în contururile tot mai neclare ale unor identități ce se suprapun („for being father to the son and son to the father” – dedicația motto de pe pagina de gardă a cărții), iată elementul de noutate prin care Hausvater se distanțează de o întreagă literatură dedicată temei. În stilu-i caracteristic, pe care i-l știm de acum din romane precum Penumbra sau Aici, Radio Eros, apelează la diferite voci narative (vocea tatălui, a fiului, a unui ziar) pentru a spune nu o poveste, ci mai degrabă a descrie o relație. Mai mult decât despre tată și fiu, romanul operează cu relația dintre ei, ea însăși ipostaziată în personaj. Tatăl își trăiește ultimele zile de viață, iar fiul, fundamental altul și, totodată, fundamental același, încearcă din răsputeri să facă din acest rest de viață unul simultan, sincron cu propria-i existență. În locul sanatoriului pentru paleativi, îi asigură tatălui gura de oxigen a ultimelor plăceri, prilej pentru cei doi de a se redescoperi, de a se oglindi unul în celălalt, de a-și prelungi destinele unul prin intermediul celuilalt.
O sublimă duioșie traversează romanul lui Hausvater, o neobișnuită căldură umană face ca viața și moartea să devină repere banale pentru un flux al omenescului arătat în deplina lui vulnerabilitate și măreție. Colateral, cu mână sigură, regizorul-scriitor țese planurile secunde și terțe ale unor vise, ale unor proiecte utopice, ale unor greșeli din trecut. Beniah, orașul construit de tată pentru fiu pe nisipurile mișcătoare ale unor geografii incerte, devine toposul ideal – Macondo hausvaterian – din care s-au născut toate și în care vor muri toate. Nu foarte generos în a da indicații concrete (știm doar de o țară din Estul Europei din care se pleacă și despre o alta, sfâșiată de violențe și de deșert, în care se ajunge), Hausvater privilegiază spațialități fluide, cu deschidere spre magic. Realitățile pe care ni le propune sunt franjurate cu eternitate devenind lumi ale posibilului, teritorii la marginea dintre a fi și a nu fi, dintre ieri și azi.
Masculinitatea, rivalitatea, solidaritatea, violența, senzualitatea, mitizarea și demitizarea figurii paterne sunt, rând pe rând, dezvoltate în interiorul unei tot mai complexe dialectici tată – fiu. Absența mamei complică lucrurile, apoi le simplifică într-un mod înalt. Durerea fizică, mereu dublată de dureri morale, joacă un rol important, căci, contrapusă acalmiilor, indică o continuă incandescență lăuntrică a unor personaje mai degrabă captive unul în celălalt decât în ele însele. Tatăl își poartă în sine fiul, încă înainte ca acesta să se nască, iar fiul își va purta tatăl multă vreme după ce acesta moare:
„- Fiule, unde suntem?
- Suntem în America Latină (…)
- Și ce vârstă ai?
- Și eu?
- Ești mort de 6 ani
- (…)
- Sunt la maternitate. Voi fi tată.
- Băiat sau fată?
- Băiat. Îl țin în brațe (…) Tată, mă auzi? Tată? Unde ai dispărut? Iarăși m-ai păcălit. Tatăl devine fiul și fiul devine tatăl lui (…) Tati, fii atent să nu te îneci. Tată, mai încet, vei înghiți sfârcul. Tată, potolește-te. Uite, îți fredonez un cântec de demult: Pe unda clapelor/ Mi-e dorul călător/ Mereu în calea ta”.
Nașterea și moartea se confundă într-o deplină simbioză, posibilă prin intermediul memoriei. Hausvater face din memorie o foarte viguroasă linie a romanului său. În pragul morții, tatăl se confruntă cu o disoluție a memoriei, însă un alt tip de memorie, una adânc afectivă, va suplini umbrele ce se întind peste trecut. Neuitarea e mai puternică decât moartea, iată o temă secundă a acestui cuceritor roman. Maestru în creat atmosferă, autorul ne poartă prin cele mai diverse stări de spirit, de la depresie, la tumult vitalist, de la regrete, la celebrarea clipei, de la pasiuni dezlănțuite, la prăpăstiile din interiorul unei secunde de contemplare.
Scriitura este de o simplitate încântătoare. Cuvintele, încărcate cu energii misterioase, ies din carte și se furișează în câmpul de emoții al celui ce citește. Dorul devine nostalgie după ceva nedefinit, după un tată personal care a fost sau care ar fi putut fi. Romanul lui Hausvater se deschide spre universal, către un orizont pe care îl zărim cu toții profilându-se în depărtări nenumite…
