Pretextele lui Putin şi dreptul internaţional

Cât de verosimil este oare alibiul kosovar, utilizat de Kremlin spre a atribui o aparenţă justificatoare agresiunii din Crimeea?
 

Putin, scria recent Frankfurter Allgemeine Zeitung, conferă „Crimeii un drept contestat de Moscova, în continuare, provinciei Kosovo, dar alocat în schimb de Moscova separatiştilor din Abhazia şi Osetia de Sud”. Am avea de-a face aici, potrivit aceluiaşi cotidian german, „cu un ‚drept internaţional’ articulat după cum vor muşchii domnitorului de la Kremlin”.

Comparaţia dragă lui Vladimir Putin şi agenţilor săi de influenţă din vest care sugerează că Rusia n-ar face decât ce-a comis şi alianţa nord-atlantică sărind în ajutorul albanezilor din Kosovo şchioapătă însă mai rău decât crede editorialistul ziarului conservator din Frankfurt.

Fiindcă intervenţia umanitară împotriva fasciştilor sârbi fusese justificată de un lung şir de crime împotriva umanităţii comise de ultranaţionaliştii Serbiei Mari în fosta Iugoslavie inclusiv înainte ca albanezii kosovari să se vadă expuşi represiunii, epurării etnice şi ameninţărilor fizice reale.

 

În Crimeea, ucrainenii n-au ameninţat pe nimeni, iar dacă Moscova ar fi fost realmente îngrijorată de soarta ruşilor din peninsulă, n-ar fi trebuit decât să admită expedierea la faţa locului a unor observatori internaţionali, nu să disloce în zonă trupe.

Pe de altă parte, există nu doar în Rusia şi în fostele republici sovietice sumedenie de condeie cumpărate sau inepte, care demonstrează că au mari şi spinoase probleme în a pricepe care este miza, ori în a dori s-o înţeleagă. Se găsesc unele cu oarecari probleme de comprehensiune şi în occident.

De Volkskrant, de pildă, concedea duminică faptul că „doar sancţiunile economice l-ar impresiona pe Putin”. Dar, a doua zi, acelaşi ziar credea că secesiunea Crimeii n-ar „leza dreptul internaţional”. Pentru că, după cum argumenta cotidianul din Amsterdam, „nu există nici o reglementare internaţională care să interzică locuitorilor unei părţi a unui teritoriu să se desprindă de statul în care se găsesc. Dreptul internaţional e neutru faţă de separatism. Un grup etnic nu poate invoca un drept de secesiune, dar nici nu-i este interzis s-o facă…”

Realitatea este că, în acest caz, ar trebui mai întâi organizat un referendum cu adevărat liber, pregătit prin dezbateri libere, într-o presă liberă, situate toate la adăpost de cenzură şi de orice ameninţări cu forţa.

 

Aşa se organizează lucrurile în prezent în Scoţia, care se va pronunţa prin referendum asupra despărţirii de Marea Britanie. Aşa s-au organizat lucrurile în 1993, după înlăturarea comunismului şi obţinerea libertăţii, în fosta Cehoslovacie, din a cărei divizare paşnică au rezultat Cehia şi Slovacia. Or, „divorţul de catifea” n-ar fi putut avea loc fără revoluţia de catifea şi acccesul la o libertate autentică.

Nici vorbă nu poate fi de aşa ceva în Crimeea. Apoi, nimic n-ar trebui să-i împiedice în acest caz şi pe tătarii şi ucrainenii din regiune, împreună cu ruşii care se află de partea lor, să-şi facă voia şi să se desprindă şi ei de restul peninsulei Crimeea, ca şi de Rusia care vrea alipirea ei în pofida voinţei populaţiei originare din zonă. Şi aşa mai departe, la nesfârşit. Pe scurt, ruşii din Crimeea reclamă, cu susţinerea Moscovei, un drept la autoderminare, care, conform cartei ONU, după cum admite ziarul olandez, n-are de fapt sens „decât în contextul decolonializării”.

Or, Crimeea nu în ultimul rând de ruşi a fost colonizată. O paralelă istorică validă rămâne cea dintre Germania nazistă, faţă cu mica Cehoslovacie, în 1938, şi actuala intervenţie rusească din Crimeea. Ca şi acum, un occident intimidat, debusolat şi în parte amoral se autoamăgea în anii 30 ai veacului trecut, sperând în van să poată salva „pacea în timpurile noastre”. Ca atare avea să accepte pretextul hitlerist de intervenţie, chipurile „în sprijinul sudeţilor”, avansat de un sistem totalitar agresiv, ale cărui pofte expansioniste, departe de a se potoli după acest hap, s-au intensificat sensibil.

 

Aşa a luat proporţii şi voracitatea unui Putin în reacţie la indiferenţa şi placiditatea reacţiei apusene la invazia rusă din Moldova ori, mai târziu, din Georgia. Iată două conflicte îngheţate care furnizează celelalte paralele istorice admisibile, conflicte ce s-ar fi putut de mult soluţiona dacă nu s-ar fi întreţinut în vest speranţa futilă în convertirea la raţiune a unui Putin cantonat în iraţionalism naţionalist şi panrusism neoimperial.

Mai afirmă unii comentatori înţelegători faţă de Moscova că Rusia n-ar fi de fapt o ameninţare pentru vest, că mult mai primejdioasă ar fi China comunistă, care şi-a sporit masiv bugetul militar. Realitatea e cu totul alta. Realitatea este că lumea liberă e acut ameninţată de mai multe regimuri, sisteme şi mişcări totalitare, din care n-ar fi bine să se excludă arbitrar nici Rusia, nici China şi nici terorismul islamist.

 

 

 

(Sursa: dw.de)

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here