Devenit printr-un concurs de împrejurări cel mai înfocat oponent al lui Gheorghe Nichita în Consiliul Local, Vlad Nedelcu – tânăr, 25 de ani, mama fost lider local PDL – ne prezintă faţa neghioabă a oportunismului politic, în toată splendoarea. Citiţi-i consideraţiile învăţate pe de rost ca pe-o poezie şi imaginaţi-vă cum arătau la tinereţe toţi politicienii care acum vă enervează, dar sunt prea bătrâni ca să mai scăpaţi de ei.
E tot timpul la patru ace, cu un nod gros la cravată care aproape îi sugrumă gâtul. Aşa era şi astă vară la 35 de grade, nu face niciun compromis. Poartă un costum negru care îl face să pară un student în ziua examenului şi cară după dânsul o geantă de 10 kilograme, cu mânere de piele şi cusături groase, o tortură pentru mâini. Vlad Nedelcu se chinuie 24 de ore din 24, chiar şi noaptea, când doarme în pijamaua cu imprimeuri bleu, luată de mama, să fie luat în serios, să arate ca un bărbat impunător, nu ca un băiat care încă n-are păr pe piept.
Dar bretonul lui şcolăresc strică totul, te face să-l repezi şi să-l trezeşti la realitate, iar dacă îl iei tare se înroşeşte ca un morcov, îşi umezeşte buzele cu limba şi dă în bâlbăială, uitându-şi poezia. Aerul lui retro are totuşi farmec şi un căluţ de lemn l-ar face şi mai excentric în această lume liniară. Vlad Nedelcu e un copil printre oameni mari, un cavalerist de sufragerie care ridică sabia şi strigă şirurilor de soldaţi din spate, aliniaţi pe covor cu mare migală: „La atac, vitejii mei!”.
„Eu nu pot veni cu soluţii pentru toate problemele din oraş, le iau gradual. Deocamdată fac mai mult decât toţi la un loc, prin proiectele depuse.”
Iartă dar nu uită
Pe mine şi pe colega mea ne-a făcut praf cu replica asta, spusă cu bărbia aplecată spre mine şi pe un ton grav, pentru a da greutate vorbelor: „Eu iert, dar nu uit!”, asta referitor la războiul lui pe viaţă şi pe moarte cu primarul Gheorghe Nichita. Eu m-am abţinut să nu icnesc, nici n-am respirat, iar partenera care nota conştiincioasă totul mi-a spus, după ce-a plecat, că a remarcat aceleaşi cuvinte: „I-ar mai trebui o coloană sonoră de Enio Morricone şi ar fi un spot bun de campanie”.
S-a aşezat pe scaun sfios ca în prima zi de şcoală şi i-au trebuit vreo 10 minute să-şi intre în mână. E mândru de apelativele primite, încasează orice înţepătură cu puterea de absorbţie a politicianului de cursă lungă, chiar şi „cascadorul râsului” o consideră o laudă: „Asta înseamnă că sunt ironic. Asta înseamnă că am umor şi asta înseamnă că sunt deştept”. Dar mai este până acolo.
„În Consiliul Local mi se taie microfonul dar o să vin cu Regulamentul de ordine interioară şi o să cer să mi se acorde un timp pentru pledoarie.”
Şi la şcoală, tot lider
Întrebarea este cum a a ajuns Vlad Nedelcu, la 25 de ani pe care nu-i arată, părând mai mic, dar asta pentru că-l ajută faţa, să reprezinte portavocea nemulţumirii populare, singura speranţă, lumina călăuzitoare şi „singurul politician care mai face opoziţie în Consiliul Local”. Cum a reuşit atât de rapid, după ce l-a împins mama pe uşa din dos în marea politică, plătindu-i campania electorală, să ajungă un politician atât de periculos pentru „administraţia Nichita”?
Nici el nu ştie cum, presupune că munca, dăruirea şi talentul, dar începe prin a spune că fix pe 1 octombrie 2005, fără un motiv anume, s-a gândit să se facă politician. „Aveam 16 sau 17 ani”, a spus ezitant. „Cum adică”, l-am întrebat. „Nu ştiu, calculaţi şi voi, dacă acum am 25”. „Pur şi simplu am simţit”, continuă el, „şi la şcoală eram tot timpul lider, vorbeam cel mai mult, mă implicam, reprezentam clasa şi asta mi-a plăcut”.
De ce pe 1 octombrie nu mai ţine minte, dar îi plăcea Traian Băsescu, „din moment ce m-am înscris în Partidul Democrat”, iar mama lui era tot acolo cadru de nădejde, fără să ne mai spună.
„Mă onorează că am fost numit cascadorul râsului. Eu abia îmi formez imaginea publică. Mă cataloghează drept un maestru al ironiei. Pentru că a fi ironic înseamnă a fi inteligent.”
Nichita e ca un tată
Vlad Nedelcu, tânărul consilier PPDD, înşiră frazele învăţate ca mărgelele pe aţă, colega mea le-a subliniat pe cele pe care le recunoştea din pre-documentarea pe Google. „Trebuie să recunoaştem că oricare actor politic, şi mă refer la cei naţionali, au şi calităţi şi defecte. Eu am luat mereu de la oamenii pe care i-am cunoscut ce am considerat eu că este bun.” Acesta e un exemplu de poezie pe care Vlad Nedelcu v-o va spune de fiecare dată când îi veţi lua interviu şi-l veţi face să se simtă un ajutor în viaţa voastră, sau când veţi sta la suc cu el şi îl veţi întreba dintr-o dată: „Şi tu cum ai ajuns acolo?”.
„Şi la Gheorghe Nichita n-ai găsit nimic bun”, am continuat pueril de zeflemitor. „Bineînţeles că are şi puncte bune. Şi la ora actuală este un politician puternic”. Apoi a băgat propoziţia pe care a mai spus-o în alte ocazii: „Eu îl văd ca pe un tată”. „Eu intervin când consider de cuviinţă, am depus un jurământ, ajungând consilier local trebuie să fac ce e mai bun”, a continuat Vlad Nedelcu, tot mai previzibil. În comisia economică a studiat proiectele de pe ordinea de zi, atât. A refuzat să intre în capcane, în discuţii tehnice, ne-a trimis la blog, deci tânărul „cavalerist” e foarte disciplinat în înşuşirea deprinderilor de politician care spune orice fără să zică nimic.
„Eu aduc spiritul Junimii. Solidarite, egalite, fraternite…”
„Mulţumesc mamei”
Însă la 25 de ani e mai matur decât mulţi ca mine, de aproape 40. A făcut două facultăţi în acelaşi timp:
„Dar ce-i aşa de greu? Am colegi care au terminat şi 3-4 facultăţi, bineînţeles nu simultan”. În cartea lui de vizită, extrem de încărcată, scrie că e licenţiat în Ştiinţe Juridice şi Economie, dar explică, dacă îl întrebi, şi de ce le-a făcut la privat: “Mi se pare un sistem foarte bun. Eu am învăţat în familie ce înseamnă mediul privat, am crescut într-un spirit antreprenorial şi în mediul privat se acordă mai multă atenţie omului”. La 22 de ani, Vlad Nedelcu avea două diplome pe care le merita încă din familie. „Mulţumesc mamei mele că m-a purtat în şcoli”, a punctat politicos.
Un politician decent
Dar asta m-a provocat să-i spun că e “băiatul mamei”, că fără funcţia ei de la Cadastru şi din PDL, că fără banii ei
nu l-ar fi pus nimeni pe listă. Dar răspunsul îl avea pregătit: “Până la un punct e adevărat, toată această educaţie a condus către un anumit efect, adică dacă am văzut în casă politică, atunci poate m-am molipsit şi eu. Fără mama sigur mi-ar fi fost mult mai greu. Mama mi-a luat rechizite, a făcut eforturi să am profesori foarte buni, sigur a fost un ajutor”.
Aşa, cu ştafeta dintre generaţii, am ajuns la tensiunea dintre el, singurul consilier local care face Opoziţie, şi primarul Gheorghe Nichita, pe care a cam reuşit să-l sperie în ultima vreme.
„Din partea mea nu e nicio tensiune. Eu cred că rolul Opoziţiei este să ia în discuţie acele proiecte pe care le consideră greşite sau imperfecte. E o lipsă de încredere a domnului primar în persoana mea. Eu îl respect, poate să-mi fie tată, dar să recunoască că nu este perfect”, spune banalităţi tânărul Vlad, fără a aduce niciun argument puternic, pe lege şi pe fapte, de ce trebuie Nichita înlăturat şi de ce el, cel mai tânăr consilier, o să-i pună pielea pe băţ. S-a pleoştit, mimând perfect decenţa.
Proiecte nerealiste. „Asta e politica. Să depună alţii proiecte mai eligibile”
Şi totuşi a fost scandal la ultima şedinţă şi cel mai popular cotidian local i-a dedicat o pagina întreagă, făcându-l “circar”, realizare care l-a măgulit, simţindu-se în apogeul carierei sale de până acum, care numără doar vreo şase luni. “Eu am aflat de la cineva că la RATP s-au furat nişte lucruri şi acum ei le casau. Dar n-am avut timp să mă documentez şi au fost nişte supoziţii, nu au fost afirmaţii, nu au fost concluzii în ce mă priveşte pe mine”, a dat şi mai mult înapoi consilierul PPDD.
Pe fond, ce înseamnă să faci Opoziţie? Vlad Nedelcu n-a studiat încă în profunzime conceptul, dar consilierii pe care a anunţat că-i are îi vor oferi şi acest răspuns. A spus că e important să depui proiecte: “Eu am opt până acum, sunt pe blogul meu”. Despre ce? “Despre acoperişurile verzi, de exemplu”. “Ştii cât costă un metru pătrat, de unde bani?”, m-am încins cunoscând bine tema, încă de-acum vreo 7-8 ani. “Din fonduri europene”, a spus el, dar l-am întrebat care e suma eligibilă şi pentru câte acoperişuri ajunge şi pe ce axă vrea să aplice, dar s-a înroşit ca un rac şi am renunţat. I-am spus că-i nerealist şi s-a enervat un pic: “Deci asta e politica pe care fiecare om politic sau politician vrea să o facă. Să depună şi alţii proiecte mai eligibile”.
Contează intenţia, nu finalitatea
Apoi, a mai propus ca toţi elevii şi pensionarii să aibă gratuitate la Ciric, dar a înţeles că e proiect european şi acolo scrie că banii investiţi trebuie recuperaţi. “Să scrie pe bilet că costă 50 de bani, există o soluţie”. Mi-am prins urechile intrând în calcule matematice cu el, pentru că nu ştia cât ar trebui să fie biletul pentru celelalte categorii de clienţi, pentru ca, totuşi, cerinţa amortizării investiţiei să fie îndeplinită. Şi a dat cel mai aiuritor răspuns pe care îl aşteptam de la un politician tânăr în care îmi pusesem speranţa că într-o zi îl va înlocui pe Gheorghe Nichita şi îi vom spune timoraţi “domnule primar Nedelcu”. A spus: “E vorba de o propunere politică, pentru că eu politic am intrat în Consiliul Local, pe o listă a unui partid politic.” Adevărul păleşte în faţa unei promisiuni electorale.
Visul unui mic egocentric
În final, am trecut la lucruri serioase: “Ai idee cum trebuie restructurat transportul public?”, “Ştii cum poate fi fluidizată circulaţia din Iaşi?” şi să-mi argumenteze de ce e rău că s-au tăiat teii. La primele două a zis că-mi răspunde săptămâna viitoare, după ce-şi consultă consilierii, iar la copaci a zis “pentru că e rău să-i tai”, iar acest ultim răspuns m-a făcut brusc să-l văd ca pe un idol.
Am mai vorbit câteva prostii, am făcut poze, a văzut că nu ne simpatizăm, dar ceva în ochii lui îmi spunea că amână pe altădată să-mi bage colţii în beregată şi ne-am despărţit zâmbindu-ne fals, ca doi tipi antipatici care ştiu că joaca s-a terminat. Îi părea rău că a tras la interviu ca musca la bec, glicemia îi scăzuse şi bărbia îi tremura uşor. “Să nu inventaţi nimic, v-am înregistrat şi vă dau în judecată”, a spus uşor ameninţător, devenind brusc cu 10 ani mai în vârstă, dar într-o secundă a revenit la ezitările de adolescent şi i s-a făcut frică de curajul pe care îl avusese: “De fapt, nu contează, n-o să fac nimic, ştiu că o să fiţi rău cu mine…”.
Vlad Nedelcu e inofensiv în visul lui, aşa cum toţi avem dreptul la fantasmele noastre. Cei care însă se bagă în visul lui şi îl trăiesc alături de el împrăştie o boală molipsitoare. Cea care şterge esenţa raţiunii, clădită cu migală, cu valoare şi cu sudoarea a zeci de generaţii şi care lasă în urmă coli albe în care poţi doar să-ţi înveleşti imensul ego.
