– despre mîrlănia jegoasă, ornată cu patrafir –
În toamna anului 1995 realizasem, în închisorile de la Tiraspol şi Hlinaia, interviuri cu Ilie Ilaşcu şi ceilalţi trei camarazi ai săi, condamnaţi la ani grei de puşcărie de regimul separatist din Transnistria – Andrei Ivanţoc, Alexandru Leşco, Tudor Petrov-Popa. Ţinînd apoi legătura cu doamna Ilaşcu, am aflat că, pe lîngă alte privaţiuni de care avuseseră parte pînă atunci, cei patru deţinuţi politici se confruntau cu una nouă : curentul electric li se întrerupea la lăsarea serii, iar ei, avînd aparate de radio care funcţionau doar la priză, nu puteau să asculte pe îndelete programele radiofonice din dreapta Nistrului, singura lor legătură zilnică cu lumea liberă. O legătură care conta enorm pentru cei patru deţinuţi, supuşi unui regim de teroare şi manipulare psihologică de tip kaghebist.
Fără să am mari cunoştinţe tehnice, mi-am dat seama că soluţia exista : patru aparate de radio cu baterii, patru seturi de acumulatori reîncărcabili, patru aparate de încărcat acumulatorii. Numai că mai era o problemă: leafa mea de jurnalist, deloc generoasă, nu ajungea ca să cumpăr toate cele patru seturi de aparatură. Fiindcă în acei ani preţurile la orice aparat, fie şi unul banal, erau cu mult mai mari ca acum.
Ce era de făcut ? Ştiam că există fundaţia ” Mihai Viteazul „, înfiinţată de autorităţile locale, special pentru activităţi legate de Basarabia. Dar mai ştiam şi că fundaţia e un apendice al PDSR, predecesorul actualului PSD, deci nu prea vroiam ca oamenii lui Iliescu să folosească în scop politic un eventual ajutor pentru cei patru deţinuţi . Aşa că, încercînd să ocolesc amestecul politicii, mi-am amintit de discuţia avută cu mitropolitul Daniel, atunci cînd îl însoţisem la o întîlnire cu ierarhul ortodox pe Valeriu Pavel, un ieşean emigrat în Norvegia, care, după modelul Nelson Mandela, îl propusese pe Ilie Ilaşcu la Premiul Nobel pentru pace.
La sfîrşitul discuţiei, mitropolitul, aflînd că ţin legătura cu familiile celor patru deţinuţi, îmi spusese un lucru : atunci cînd mai merg în Basarabia, să trec pe la consilierul economic al mitropoliei, preotul Mărgineanu, care o să le transmită familiilor respective un ajutor material. În sinea mea, mă cam mirasem atunci că ditamai mitropolia aşteaptă să mă duc eu peste Prut ca să ajute famiiile unor eroi. Dar apoi mi-am zis că biserica ortodoxă, cu toate păcatele ei, ar fi o variantă mai bună pentru a-i ajuta pe cei patru decît o fundaţie afiliată politic, mai ales că Ilie Ilaşcu se revendica mereu drept credincios al Patriarhiei Romîne.
Citind urmarea acestor întîmplări, veţi înţelege, cred, de ce mi se strînge stomacul, atunci cînd văd feţe cleioase de popi, vorbind mieros despre dragoste creştină, biserica neamului şi ajutorarea celor aflaţi în nevoie.
Jegoşie la mitropolie
Urmînd îndemnul mitropolitului Daniel, m-am dus la consilierul economic, preotul Mărgineanu. Cînd acesta m-a primit, i-am spus despre discuţia cu mitropolitul, arătîndu-i şi o recomandare semnată şi ştampilată de primarul Simirad, care, explicînd scopul demersului meu, îndemna persoanele cu posibilităţi materiale să-i ajute pe cei patru deţinuţi politici. Luasem acea recomandare scrisă ca probă că nu sînt vreun şarlatan care adună bani sub pretext caritabil, dar şi pentru eventualitatea că n-aş fi primit ajutorul scontat de la mitropolie şi ar fi trebuit să bat la alte uşi. De ce patriotul Simirad mi-a dat doar o recomandare, nu şi un ajutor concret de la primărie ? Bună întrebare.
Citind recomandarea şi ascultînd ce i-am spus despre discuţia cu mitropolitul, consilierul economic a scris ceva pe colţul hîrtiei mele şi l-a chemat în birou pe protopopul Andrei, parohul de la biserica Bărboi, care aştepta pe hol, spunîndu-mi că o să-mi dea acesta o sumă de bani. Am mulţumit pentru ajutor şi am dat să ies. Numai că, atunci cînd consilierul economic i-a comunicat protopopului decizia, a început, brusc, o scenă grotescă, desprinsă parcă dintr-un film neverosimil.
Pe un ton foarte revoltat, protopopul Andrei a început să strige vehement la consilierul Mărgineanu : ” Da’ de ce să dau eu ?!! Ce, numai eu să dau ?!! Să mai dea şi alţii !!! „. Nu-mi venea să cred : furios şi vînăt la faţă, protopopul dădea din mîini ca apucat înspre consilierul mitropoliei, de parcă cineva îi intrase în ogradă şi îi lua ultima bucată de pîine de la gura copiilor. Ţipa ca din gură de şarpe, fără să-i pese că eram şi eu de faţă, ori că preotul celălalt încerca să-i calmeze accesul brusc de furie.
Văzînd că situaţia devine extrem de penibilă, am ieşit, jenat, din birou. Oi fi fost eu ateu, dar nu-mi închipuiam că o să văd vreodată aşa ceva : un protopop al Bisericii Ortodoxe Romîne, preot al uneia dintre cele mai bogate parohii din Iaşi, zbierînd la un consilier al mitropolitului şi refuzînd să ajute nişte eroi, aflaţi în închisori străine. Mai ales că între timp mă uitasem pe hîrtie şi văzusem că suma aprobată de consilierul economic nu era deloc una astronomică.
După cîteva minute de ţipete dincolo de uşă, protopopul a ieşit din birou, tot agitat şi vînăt la faţă. Speram că o să se calmeze, dar mă înşelam. A început să strige şi la mine, repetînd aceleaşi zbierăte aruncate consilierului economic : de ce să dea el, de ce să dea numai el, de ce să nu dea alţii. Mai avea puţin şi începea să mă plesnească. Eram uluit de-a binelea : protopopul striga la mine ca şi cum eram grăjdarul lui, care nu curăţase bine balega de la cai.
Deşi nu obişnuiesc să suport asemenea mizerii, am încercat, cu mari eforturi, să-mi păstrez cumpătul. Fiindcă, dacă i-aş fi răspuns cum merita unui asemenea dobitoc, ar fi trebuit să-i zic cîteva de mamă, cruce & paşte matern, plus alţi dumnezei verbali. Un astfel de popă merita înjurăturile, numai că eu venisem pentru altceva la mitropolie, nu pentru scandal. Plus că n-aveam chef de tămbălău în cartierul general al popimii moldoveneşti, unde evident că aş fi fost considerat vinovat de orice incident, în mod automat. Aşa că am tras aer în piept, am aşteptat o pauză de zbierăte şi i-am zis protopopului, uitîndu-mă în ochii lui : ” Ştiţi, eu nu cer banii ăştia pentru mine … „. Speram să-şi dea seama de penibilul total al reacţiei lui groteşti. Ţi-ai găsit … Popa s-a uitat la mine cu o scîrbă greu de descris şi mi-a aruncat un răspuns plin de greaţă : ” Hai, lasă-mă cu de astea … „. Apoi, din mers, m-a întrebat : ” Ştii unde-i protopopiatul ? „. Am confirmat, încă uluit de toată întîmplarea. ” Să vii acolo „, mi-a mai zis popa Andrei, urcînd în maşină şi demarînd în viteză.
Jeg caiafist, în vilă de şef comunist
Stăteam în curtea mitropoliei şi nu-mi venea să cred că ceea ce se întîmplase era adevărat, întrebîndu-mă ce să fac mai departe. Primul impuls a fost să mă duc la mitropolitul Daniel şi să-i spun despre comportamentul dezgustător al subalternului său. După cîteva momente, mi-am adus însă aminte de un episod cumva similar, cu actualul patriarh ca personaj central. Şi de o vorbă foarte potrivită pentru clerul ortodox romînez : corb la corb nu-i scoate ochii. Dacă protopopul Andrei zbiera aşa la consilierul economic al mitropoliei, era clar că făcea asta ştiind că are un ” spate ” suficient de tare.
Aşa că am tras iar aer în piept şi am luat-o încet spre Copou, unde, în vila ultimului prim-secretar ieşean al Partidului Comunist Romîn, îşi avea sediul propopopiatul. Eram hotărît să-mi păstrez calmul, ca să văd pînă unde poate merge nesimţirea popii. Ajuns în holul vilei, am bătut la uşa biroului protopopial şi apoi am intrat, spunînd politicos ” Bună ziua „.
Speram că popa revenise la o atitudine ceva mai decentă. Da’ de unde … Cu aceeaşi figură scîrbită, popa Andrei s-a uitat la mine ca la ultimul boschetar şi mi-a răspuns la salut cu o greaţă greu de descris : ” Ce, ai venit … ? Aşteaptă afară. „, mi-a spus scurt protopopul, făcînd un gest cu mîna, ca şi cum ar fi alungat un cîine prea insistent.
Şi acum îmi amintesc cu cîtă grijă am închis uşa, care avea un geam mare de sticlă opacă. Fiindcă, dacă aş fi trîntit-o aşa cum merita atitudinea popii, ar fi rămas numai ţăndări pe jos. Am ieşit deci în mare grabă din curtea vilei, fiindcă îmi era clar : după această nouă probă de mîrlănie popească, nu eram sigur că mai pot rămîne calm şi că n-o să-i spun tîrlanului cu patrafir ceea ce merita.
Dacă aţi crezut că nesimţirea protopopului s-a terminat cu episodul de la vilă, vă înşelaţi. Peste o oră, cînd am ajuns la serviciu, secretara mi-a spus că popa sunase, foarte supărat, întrebînd dacă mă cred cumva vreun prim-ministru, de plecasem fără să mai aştept să mă primească. Scîrbit cu totul de un asemenea tupeu porcesc, l-am sunat pe consilierul mitropolitului şi i-am spus, cît de calm am putut : acceptam să mă umilesc, cerînd bani, fiindcă nu ceream pentru mine ; dar nu puteam accepta un comportament precum cel al protopopului, deci preferam să mă lipsesc de ajutorul bisericii.
Cam încurcat, consilierul a bolmojit ceva, sugerînd că poate exagerez. Mde, corb la corb … Aşa că a doua zi m-am dus la Tehnoton să cer aparate de radio, pe care le-am lăsat la fundaţia pedeseristă, unde mi s-a promis că se ocupă ei de restul problemei.
Popa Andrei a rămas protopop pînă hăt tîrziu, după plecarea la patriarhie a mitropolitului Daniel. Desigur, e un preot minunat, cu mare har, pe care clevetirile unor duşmani ai bisericii ortodoxe nu-l pot clinti din dreapta slujire a cauzei lui Hristos şi din păstorirea cucernică a credincioşilor. Cum altfel … Fiindcă ar putea citi şi nişte copii, n-o să închei textul aşa cum ar merita un asemenea popă. Îi urez doar ca atunci cînd va fi în mare necaz, să se împlinească vorba lui rabi Ieşua : cu măsura cu care veţi măsura, cu aceea să vi se măsoare. Amin.
Lucian Postu
Lucian Postu este publicist şi consultant politic, PR & media. A fost corespondent BBC şi Radio Europa Liberă , consultant BBC pentru Republica Moldova şi editorialist al mai multor publicaţii ieşene. Foloseşte ortografia recomandată de Institutul de Filologie ” Al. Philippide ” din Iaşi, cu excepția cuvîntului ” romîn ” și a derivatelor sale.
