Călin Ciobotari
Mi se părea ciudat, după atât de personalul spectacol al lui Radu Afrim cu Trei piese triste (Maeterlinck), să mai asist prea repede la o altă tratare teatrală a morții. Mi-am impus să treacă un timp până la a vedea Plugarul și moartea, tulburătorul text medieval al lui Johannes von Tepl pe care secolul nostru îl redescoperă și și-l asumă, și pe care regizorul Silviu Purcărete a ales să îl monteze anul acesta la Sala Mare a TNI.
Un plugar își pierde mult iubita soție și, în paroxismul durerii, asemenea unui alt Iov, din rărunchii suferinței sale, se adresează Morții, cerându-i socoteală și blestemând-o. Moartea îi răspunde, dialogul celor doi conținând, în sinteză, toate interogațiile, neliniștile și revoltele ființei umane în raport cu propria-i finitudine. Textul e violent până la cruzime, o cruzime cu înveliș poetic, acel înveliș dulceag pe care adeseori putreziciunea îl poartă cu sine.
Spectacolul începe în lumină păstoasă de crepuscul. Ca și cum un tablou pictat ar prinde viață (scenografia îi aparține lui Dragoș Buhagiar), sub ochii noștri apare silueta Plugarului. Nu e nimic eroic în această apariție, nu e nimic măreț într-un om torturat de durere, nu e nimic de aplaudat într-o prăbușire. Atmosfera pe care o creează Purcărete e stranie. E un aer de anii 50-60, care însă transportă energii străvechi, ca și cum în acest interval s-au decis toate celelalte temporalități să își dea întâlnire. Muzica lui Vasile Șirli și elementele de coregrafie intensifică efectul de retro și ambiguizează fertil ritmurile explicite și implicite ale spectacolului.
La o mașină de scris, „plugarul” își „ară” disperarea, încercând să o exorcizeze. În această peisagistică clar-obscură, apariția Morții descumpănește. O siluetă hologramată, modificându-și mereu dimensiunile și locul în spațiu, aducând cu sine iluzia, degradări ale realului, diluări ale liniilor lucrurilor, o siluetă care vorbește și dansează, perfect integrată în lumea concretă – aceasta este Moartea. Purcărete nu se rezumă la atât. Silueta are un chip, iar chipul e cel al Plugarului. Moartea e un dublu al Vieții, viața se oglindește în moarte și invers, relație duală ce tulbură prin simplitatea ei infinită. Dublul nu înseamnă identic: Moartea are personalitatea ei, cinică, sfidătoare, morală de stăpân, indiferență, detașare; Plugarul e la polul opus, tumult de stări, rană, urlet și lacrimă. Dialogul lor e întâlnirea dintre glacialitate și incandescență, însă, în același timp – și aici mi se pare că avem de-a face cu unul din vârfurile gândului regizoral – dialogul lor este (și) un monolog.
Din punctul de vedere al esteticii de spectacol, Purcărete a ales să se sprijine de René Magritte, ale cărui siluete masculine sunt de regăsit în această compunere vizuală a Morții. Tot din Magritte citează regizorul atunci când pariază pe o temă a multiplicării și pe o dialectică Unu-Multiplu excelent ipostaziată prin imagini de o mare forță plastică. O altfel de Golconda ni se relevă, cu Moartea replicându-se în serie, înfiorându-ne prin nesfârșită repetitivitate și, desigur, prin omniprezență. Produs de serie e și umanul, personaj colectiv fără chip (marcă specific purcăretiană) ce secondează existența în scenă a Plugarului. Regizorul nu evită instrumentarul clasic de raportare la tema morții: coșciugul, pământul, flăcările, lumânările, nocturnul acompaniază dialogul influențându-i reliefurile stilistice. Moartea nu e decât pasager asociată demonicului, fiind mai degrabă tratată „civil”, deși din interiorul unui discurs recognoscibil creștin.
Purcărete rezolvă finalul inversând polaritățile: Moartea este acum și aici, în forma ei cea mai concretă, în timp ce Plugarul, despovărat de durere, s-a mutat în zăpezile alpine ale eternității. Faptul morții e și unul tămăduitor… Consolare iluzorie a omenescului?! Efect moralizator al literaturii medievale sau speranță ascunsă a omului de pretutindeni, dintotdeauna?!
Călin Chirilă excelează în ambele ipostaze. Actor complet, cu o forță de expresie copleșitoare, evită pericolul lamentoului decorativ și construiește o foarte intensă voce generică a umanului. Tragedia plugarului conține condiția tragică a unei întregi specii. Jocul său relevă deopotrivă nimicnicia și măreția omului, într-o relectură pascaliană a luminilor și umbrelor ce ne definesc. Rostirea impecabilă pune în valoare frumusețea poetică a textului, încărcându-l cu multitudine de nuanțe și de stări. Scenele casnice cu Diana Chirilă aduc cantități mari de sensibilitate și duioșie. În același timp, în secvențele filmate și apoi integrate în lumea spectacolului, Călin Chirilă produce un nou personaj, al Morții, în care punctează admirabil despărțirea de omenesc și, simultan, oglindirea omenescului. Actorul împlinește una din mizele majore ale spectacolului: acela de a te așeza în fața propriei morți și de a iniția propriul tău dialog cu ceea ce te neliniștește, te înspăimântă și te revoltă.
O contribuție relevantă o are Andrei Cozlac, al cărui video design aduce în scenă un alt personaj: iluzia. Cozlac se auto-depășește, demonstrând cum tehnologia poate servi arta, devenind ea însăși artă. Cred că în această arhitectură a spectacolului de la Naționalul ieșean se anunță câte ceva și despre cum va arăta teatrul viitorului.
Plugarul și moartea nu e genul de spectacol pe care să îl evaluezi în termeni de „a plăcea” sau „a nu plăcea”. Deloc confortabil, uneori rece, alteori transportând febrilități insuportabile, uneori crud, alteori topit în culturalitate, el se definește mereu diferit, funcție de relația pe care fiecare spectator o are cu moartea… Cu propria-i moarte…
Teatrul Național „Vasile Alecsandri” Iași – Plugarul și moartea, de Johannes von Tepl. Regia și dramatizarea: Silviu Purcărete. Scenografie: Dragoș Buhagiar. Muzică originală: Vasile Șirli. Video design: Andrei Cozlac. Asistent regie: Radu Ghilaș. Asistent scenografie: Vladimir Iuganu. Filmări chroma: Alexandru Condurache. Transmisie online, operator video, asistență filmări chroma Constantin Dimitriu. Distribuție: Călin Chirilă și Diana Chirilă, Mălina Lazăr, Ioana Aciobăniței, Camelia Bogleș, Robert Agape, Marian Chiculiță, Flavius Grușcă, Alexandru Maxim, Valentin Mocanu. Data vizionării: 20 noiembrie 2021
