Călin Ciobotari
Arareori apare în spațiul teatral românesc practica aceasta a continuării unor spectacole. E o formulă care contrazice slabul atașament pe care îl întreținem astăzi cu produsele culturale contemporane. Ele par a intra într-un circuit închis, limitat, cu termen de valabilitate foarte scurt, în genul „iubirilor de-o vară” ce nu pot fi continuate decât, eventual, cu iubirile altei veri și așa mai departe. Nici în literatură, după știința mea, acest follow up nu mai e la vreo căutare. Metoda lui „după 20 de ani” e perimată, pe nimeni nemainteresând ce curs au luat viețile vreunor eroi rătăciți prin memorie. Demersul lui Radu Afrim de a crea o continuare la Pasărea retro se lovește de bloc și cade pe asfaltul fierbinte, tot cu trupa maghiară a Teatrului Național Târgu Mureș, are astfel o cantitate mare de inedit. Argumentul său e unul valid: Pasărea retro…, poate nu cea mai bună, dar, categoric, una dintre cele mai iubite producții afrimiene, își cerea din nou dreptul la viață. Creată în 2016, Pasărea retro a revenit în atenție în FNT 2020, când a fost difuzată în format video și s-a bucurat de un considerabil interes, devenind unul dintre spectacolele cele mai vizionate ale ultimilor cinci ani. Atașamentului general pentru lumea blocului comunist din orășelul anilor 70 i s-a dat, așadar, satisfacție printr-un nou spectacol lucrat cu aceeași trupă și cu același regizor în postură de dramaturg: Grand Hotel Pasărea Retro.
Dacă în 2016, Afrim propunea o revizitare nostalgică a trecutului, în noua montare timpul privilegiat este prezentul, iar mutarea de accent se face de pe nostalgie pe tristețe. Blocul-cutie de chibrituri al Irinei Moscu devine, sub mâna aceleași scenografe, o clădire nu lipsită de un anume ștaif, având o nouă destinație: hotel. Este păstrat aspectul dreptunghiular, cu aceleași uniformizări geometrice ale ferestrelor prin care asistam la existențele public-private ale personajelor din comunism, însă restilizate și repersonalizate într-un mod ce taie pitorescul de altădată în favoarea unei construcții cu un anumit grad de răceală instituțională. Există uneori curenți de tensiune creați între personaje ce evocă trecutul (mătușa Teréz, bunăoară) și acest spațiu cu care sunt evident incompatibili. Blocul ca personaj din Pasărea retro… a dispărut și, chiar dacă recognoscibilă, clădirea-hotel, cu birou de Recepție și bucătărie pentru mic dejun la parter, nu mai stimulează decât foarte vag fluxul memoriei. Relația cu spațiul a scriitoarei Mioara (nuanțat și sensibil construită de Erzsébet B. Fülöp), revenită din Belgia după decenii, mi se pare formală, chiar dacă textul îi creează contexte de recuperare a toposului (ușa în fața căreia s-a sărutat prima oară etc.). Cromatica spațiilor create de Irina Moscu este una din mărcile vizuale majore ale producției de la Târgu Mureș. La fel, costumele celor mai multe dintre personaje sunt atent realizate și puse în dialog cu personalitățile lor. Se obțin efecte foarte interesante din întâlnirea aceasta dintre culorile decorului și formele lui, frisonantă alternanță de rece-cald, de incandescențe și glacialități arătate și obturate, etalate și ascunse. Superbă, printre altele, imaginea acelui personaj feminin înveșmântat în hârtia tapet pe care plutesc păsări și alte vise albastre (foto Adi Bulboacă).
Revenind la tristețe, starea aceasta mi se pare filonul cel mai intens al spectacolului. Tristețea învelește, asemenea unui ambalaj transparent, personajele și situațiile, inclusiv pe cele mai comice dintre ele. Sursa ei o reprezintă, pe de o parte, evocările unui trecut luminos din interiorul acestui prezent fără noimă, iar pe de altă parte, într-un mod mult mai concret, tulburătorul fond muzical pe care ni-l livrează compozitorul de la etaj (Boros Csaba) acuzat tocmai de atentatul la veselie pe care îl provoacă prin muzica sa tristă. Personajele lui Afrim sunt triste și pentru că se simt inutile, lipsite de un scop precis sau de un ideal care să le motiveze. Devitalizate, unele au alura unor morți animați sau a unor somnambuli ce își povestesc viețile undeva la marginea unui vis dinspre zi.
Prima replică a spectacolului este: „Pasărea retro nu mai locuiește aici…”. O altă pasăre își face auzit, la răstimpuri, fâlfâitul sumbru: o pasăre a ratării. Singurătatea, depresia, tentația suicidului, deziluzia, retro-iluzia sunt și ele alte păsări ce circulă de colo-colo pe cerurile afrimiene. Înșelător, ciripitul lor cald (fundal sonor discret de început) deghizează soundurile zădărniciei.
Afrim se joacă, aparent cu zâmbetul pe buze, de-a temporalitățile. Aluziile sau referințele directe la trecut (parizerul de altădată, poșeta Elenei Ceaușescu, rochia de tip Sue Ellen etc.) intră în dialog cu Lidl, masca anti-covid de pe chipul recepționerului, discuțiile despre pandemie sau programe europene și așa mai departe. Nu cred că miza a fost neapărat indicarea unui conflict între ieri și azi, cât o meditație personală a lui Radu Afrim despre ce am devenit. Fără patimă, fără sentințe etice, însă pe fundalul nevăzut al acestei tristeți care se tot plimbă prin încăperile hotelului.
Impresia de nocturn este omniprezentă, chiar și atunci când textul sau alte elemente spectacologice indică diurnul. Poate pentru că în această „primă zi cu brumă a toamnei” în care adultul Mioara se întâlnește cu copilul Mioara, iar fostul florar, actualul patron al hotelului, are alura unui lunatec bolnav de luciditate, lucrurile ies, provizoriu, din firescul lor. Senzație de timp suspendat, de paranteză în interiorul căreia poți să o iei razna, să te sinucizi sau să te îndrăgostești…
Scriitura lui Afrim este încântătoare. O imaginație copleșitoare se revarsă peste noi inundându-ne cu povești, personaje nemaivăzute, situații atipice, potop de poezie și umor. Stilistica e cea din Pasărea retro…, cu sugestive metafore vizuale împânzind ca un câmp de lalele spațiul sonor. Vezi în clar poveștile pe care le auzi, nu pentru că îți sunt jucate de personaje, ci pentru că Afrim are darul acesta de a construi enunțuri-imagine (spre exemplu Zita alergând prin magazine pentru a găsi culoarea neinventată încă a ochilor polițistului din intersecție, stiloul ce alunecă pe hârtia goală ca un copil rămas singur la patinoar, personajul care se simte ca o broască în eleșteu și încă alte câteva sute).
Din această scriitură specială, originală și vie se nasc felurite personaje, cu contururi foarte apăsat trasate, seducătoare prin unicitatea lor, dar și prin familiarul pe care îl conțin. În topul preferințelor mele este nefericita în dragoste Zita (minunată compoziție în travesti a lui László Csaba, cu o finețe a lucrului pe detaliu impresionantă), co-proprietara hotelului ce tânjește prin toți porii ei după fior erotic și după o viață trăită în afara …patului conjugal; amestecul de romantism dulceag și de nimfomanie la apus, dintre disponibilitate și splendidă poezie de duzină, fac din acest personaj unul cu totul și cu totul memorabil. Pe Zita o secondează soțul ei, Aladár, căruia Galló Ernó îi creează un foarte subtil profil tragi-comic; suflet fragil, admirator al trandafirilor japonezi și al lumii civilizate, Aladár, florarul de altădată, nu are șanse de supraviețuire în această lume; prima zi cu brumă a toamnei este și ultima dintr-o viață care ar fi putut fi altfel… un unchi Vanea maghiar de toată frumusețea… Un alt personaj foarte puternic mi s-a părut a fi menajera interpretată de Kádár Noémi, voce feministă ce denunță, printre altele, înstrăinări ale vaginului și alte situații de felul acesta. Copilul-bătrân Vilmos (o altă compoziție notabilă a spectacolului, realizată de Bartha László Zsolt), retro-gemenii muzicieni ce circulă cu maxi-taxi și fug în zori pentru că nu au cu ce-și plăti camera (Bokor Barna și Meszesi Oszkár), tandrul și discretul polițist Pop (Őrdög Miklós Levente) și mulți alții dau consistență acestui grup divers și problematic născut din imaginarul afrimian.
Spre deosebire de multe alte spectacole ale sale, Radu Afrim evită aici soluțiile suprarealiste. Avem mască animală, avem fantomă, avem personaj – alter-ego, însă estetica generală aplicată în Grand Hotel Retromadár mi se pare una a realismului poetic sau a unui paradoxal pragmatism oniric. Poveștile personajelor câștigă astfel în veridicitate, iar tristețile lor structurale ne contaminează urmărindu-ne multe ore după ce transmisia de pe eventim.ro a luat sfârșit.
În afara unor secunde de îngheț al imaginii și de câteva minute în care subtitrarea a dispărut, transmisia live a spectacolului și calitatea efectivă a filmării mi s-au părut la un nivel mai mult decât rezonabil. Desigur, resimți un anumit disconfort în a sta aproape trei ore, neîntrerupt, în fața laptopului (în varianta de spectacol on site ar fi existat o pauză), mai ești și la mâna unei regii tehnice ce îți decupează vizual anumite fragmente din spațiu în detrimentul altora, îți scapă anumite încasări de replici ale unor personaje ce nu intră în cadru, însă a te plânge de așa ceva în astfel de vremuri e de-a dreptul un lux, o extravaganță…
Nu încape nicio îndoială, Grand Hotel… e un spectacol remarcabil, trupa maghiară de la Târgu Mureș nu se dezminte nici de data aceasta, Afrim e același creator cu resurse impresionante… Și, cu toate astea, cât de dor îmi este de …Pasărea retro se lovește de bloc și cade pe asfaltul fierbinte.
Grand Hotel Pasărea Retro – Teatrul Național Târgu-Mureș – Compania Tompa Miklós, regia Radu Afrim, scenografia Irina Moscu, ssistent scenografie: Kató Huszár, asistent regizor: Bea Fülöp, compozitor: Csaba BOROS, sunet: Oláh Vince, lumini: Koszta Nimród,
proiecție: Trucza Samu, live streaming: Sebesi Sándor, regizor tehnic: Szakács László
DISTRIBUȚIE
MIOARA – Sebesi Borbála; MIOARA – B. Fülöp Erzsébet; SZILVESZTER ALADÁR – Galló Ernő; SZILVESZTER ZITA – László Csaba; ZÁGONI TERÉZ – Berekméri Katalin;
PIANIST- Boros Csaba; IDECSI AMARYLL – Varga Balázs; JUHÁSZ BENJAMIN – Bokor Barna; JUHÁSZ NÁTHÁNAEL – Meszesi Oszkár; SESSERMAN LUIGI POP, POLIȚIST – Ördög Miklós Levente; SZAPPANOS VILMOS – Bartha László Zsolt; SZAPPANOS NIKOLETTE – Nagy Dorottya; LADÁNYI ÁGOTA, FEMEIE DE SERVICIU – Kádár Noémi; SOSIA LUI LADÁNYI ÁGOTA – Tóth Katalin; MOSTIS KAROLIN – Fülöp Bea;
PÉTER, BĂRBAT – Nagy Péter; FIUL / BUNICA LUI NENE MUREȘAN – Szakács László
Premiera spectacolului: 8 ianuarie 2021
