Grădina Edenului a devenit o marfă!
Nu toți ne-o putem permite, mai mult decât dimensiunile pervazului. Iar nevoia ei este intim legată de nevoia socializării.
Orașul meu de nota 10, de PM10 cum demonstram mai ieri, are nevoie de parcuri. De Edenuri egalitariste. Mai mult ca oricând, demonstrat de scandalurile urbanistice, orașul se pietrifică.
De ce parcuri?
Pentru că legătura omului urban cu natura a fost întreruptă brusc din nevoia justificată (întotdeauna) de apărare, dezvoltare și maximalizare a profitului societății a.î., adunați mai mulți la un loc, pietrele din zidurile cetății să fie mai ușor „așezate” una peste alta. Cu alte cuvinte, pentru bani, a doua Biblie de buzunar a omului. Banii reprezintă energie și emoție, amândouă vii, resimțite de fiecare individ (când îi are) drept stare de siguranță. Și viceversa. Dar asta costă scump, la nivel individual și colectiv aducând alienare. Am denumit asta drept Societatea modernă, diferențele structurale față de societatea antică fiind minore, totuși.
Bun! Dar cum putem trăi urcați pe o piatră, arsă de soare sau spălată de ploi violente, cu orizonturile incinerate de deșertul dezvoltării industriale, de obicei născute pe conturul cetăților asemeni unui zid de apărare?
Simplu. Nu putem!
Individual, căutăm cu frenezie Natura. O minimalizăm a.î. să poată încăpea în locuințele noastre, la rândul lor minimale. O reducem cumva într-un volum mic, rezultat din dimensiunile maxime ale recipientului care poate fi așezat în siguranță pe pervazul unei ferestre. Dar nu este destul, desigur. Ghiveciul ăla este doar o celulă a Mamei Natură pe care, chiar dacă o posezi, nu te poți bucura de ea singur. Iar singurătatea ucide omul.
Omul este un animal social, ca multe alte specii, doar că, spre deosebire de ele, Creatorul l-a înzestrat cu liberul arbitru. Un măr și un șarpe au fost destul pt. a demonstra instinctul autofag al Creației cuvântătoare. De acolo a pornit exodul, înmulțirea, grupul, ceata, colonia, cetatea, orașul, conurbația. Pas cu pas omul a stăpânit Pământul, conform îndemnului sacru, divin, transformându-l și supunându-l cu aceeași relaxare cu care a mușcat din măr. A creat imediat alianțe pt. a justifica, dezvolta și apăra posesiunea. A dezvoltat structuri, aflate într-o interdependență sensibilă, chiar dezechilibrată de multe ori, dar care l-au ajutat să construiască ideologii, nu altceva decât justificări părtinitoare, mincinoase, ale dreptului de a poseda.
Nesperat însă, din ce în ce mai mulți indivizi s-au legat unii de alții, prea ocupați să muște din măr ca să mai aibă vreme să constate înșelătoria și matricidul.
Piatra s-a umplut, a devenit neîncăpătoare, iar viața a devenit neumbrită.
Obligați de arsura violentă soarelui, un „beneficiu” al dezvoltării umane orientată spre profit material, denumit Poluare, ne-am amintit de Gradina Edenului. Doar că acum este destul de târziu. Prea multă piatră!
Grădina Edenului a devenit o marfă!
Nu toți ne-o putem permite, mai mult decât dimensiunile pervazului. Iar nevoia ei este intim legată de nevoia socializării. Prin vot, am plătit pt. ea și am numit-o Parc public. Firesc, dacă ai o nevoie, plătești! Votează! Alege! “Cere și ți se va da”, dar, costă. Ideologia, așa cum spuneam, justifică posesiunea, publică sau nu.
Orașul meu de nota 10, de PM10 cum demonstram mai ieri, are nevoie de parcuri. De Edenuri egalitariste, oricât de socialist sună, în care cu toții să ne răcorim de stres și să ne vindecăm de modernitate în mod egal.
Mai mult ca oricând, demonstrat de scandalurile urbanistice constante, orașul se pietrifică.
Piatra crește, căutat necontrolat, iar soarele arde din ce în ce mai tare și mai mult. Avem nevoie de umbră! Avem nevoie împreună de umbră, de verde viu, de aer pur, de liniște, de triluri, de frunze moarte sub ploi mărunte de toamnă, de adiere și vânt, de flori nedefinite musai de ceva, de frig și albul zăpezii, de orice poate fi perceput drept paleativ natural împotriva alienării.
Iașiul are un singur parc, Copoul.
Un parc și o cifră neatrăgătoare denumită contabil drept „spații verzi”, raportată an de an la norme definite deștept drept norme europene.
Mai contează cât este alocat fiecărui mușcător din măr?! Contează doar că, odată cântărit la metru pătrat, spațiul verde a devenit o marfă și trebuie să plătești pt ea. Să votezi! Pare cea mai ieftină plată. Dar, noi cu cine votăm? Ce votăm? Și, mai ales pt. cât timp?
Parcul a devenit însă un lux! Pt un parc metrul pătrat nu are relevanță, nu există. Acolo nu poți gândi mărunt, nu poți cheltui puțin, nu poți cuprinde totul într-un selfie electoral rostogolit apoi ieftin în campanii de imagine. Nu este ușor de asumat drept obiectiv politic mercantil. Nu îl poți vinde ușor ca pe o iluzie. Nu este un stadion, o sală de sport, o altă piatră. Parcul este o construcție însuflețită precum un templu! Dumnezeu trăiește acolo, e viu și nemuritor. Iar omul, după ce a mușcat din măr, aleargă bezmetic după nemurire. Nu-l poți promite pe Dumnezeu și să nu îl dai. Nu e o piatră pe care să o ridici și să o arunci mai departe, spre ciclul electoral următor.
Așezarea actuală a pietrelor, moștenită sau dezvoltată incoerent, îi interzice prezența acolo unde ne-am dori și îi limitează impactul legat de aspirațiile grupurilor mari de oameni, „votanți” așa cum suntem definiți în limbajul singurului posibil dezvoltator, Administratorul public, ALESUL. Dar are oare Alesul voința de a înlocui promisiunea imediată și îndestularea pietrei pt. cei puțini, cu beatitudinea nemuririi Grădinii Edenului, asumându-și greutatea crucii și suferința urcării Golgotei, doar pentru a crea viață pt. cei mulți? Cam grea întrebarea! Sunt cu mult mai mult decât 30 de arginți în joc.
Ce este de făcut?
Să cerem. Să pretindem. Să ne implicăm și să milităm activ pt dreptul la umbră!
Fără implicare, ne rămâne să ne îngrămădim precum oile pe peticele de umbră generate de “pietrele” unui oraș arid construit pt beneficiul celor puțini și doar dacă “ciobanul” ne va permite.
Sunt soluții a.î. în următorii 2 ani, Iașiul să devină „Orașul meu cu două parcuri.” Apoi, în alți doi ani, să creștem la trei. Și, din nou, încă doi ani…
Sunt destule zone de dimensiuni mari în Iași care acomodează funcțiuni perimate d.p.d.v. a prezenței lor în accepțiunea unui țesut urban de secol XXI, unele dintre ele destructurate. Acestea pot fi reconvertite, pot fi redate omului, în echilibru cu cererea de dezvoltare economică, având un obiectiv comun – „Orașe pentru oameni” (Jan Ghehl).
Putem enumera, fără a fi limitativ. zone precum depoul de tramvai din zona Gării. Gara Iași, ambele prea central dispuse față de nevoile orașului modern, depoul CFR marfă, mult prea puțin funcțional vis a vis de dimensiunile sale, râul Bahlui, prea vitregit de conceptul de canal irigații cu care a fost înzestrat de administrațiile locale anterioare, el putând deveni un plămân verde important care tranzitează orașul de la Vest la Est și care poate acomoda o multitudine de funcțiuni urbane destinate relaxării, Stadionul și Penitenciarul a căror relocare este necesară din aceleași considerente de poziționare urbană corectă, în pas cu vremurile, și care pot contribui semnificativ la extinderea Parcului Copou etc.
Putem continua pietrificarea, desigur. Piatra poate crește, poate răspunde tuturor intereselor imobiliare necesare dezvoltării cetății, dar doar dacă vom gândi viitorul nostru responsabil și sustenabil, în pas cu natura, pentru următorii 100 de ani.
Doar astfel piatra noastră, Iașiul, va putea exista sănătos în viitor.
Dar dacă vom continua să mușcăm din măr fără să fim flămânzi, inconștient și egoist, doar pt. a poseda, vom rămâne curând doar cu-n cotor veșted.
Iulian Nicolau, arhitect
Iași, 23.05.2020
