Maria Orban
Timp de o lună, prozatoarea și profesoara Maria Orban a locui în Iași, ca beneficiară a unei rezidențe FILIT pentru scriitori români. O ocazie pentru ea de a cunoaște în mod profund orașul și, pentru noi, ieșenii, o ocazie de a afla, citind-o, cum suntem percepuți.
Camera mea de la Casa „Adela Kogălniceanu” (Parcul CaseiPogor) o să rămână multă vreme imaginea unui spațiu în care m-am simțit în siguranță. O cameră mare, cu un pat și mai mare, cu o floare mică în ghiveci, pe care am botezat-o Leia,ca pe protagonista romanului la care lucram, cu masa de lucru pe care se afla laptopul și cu melodia asta, Keep the streets empty for me, de la Fever Ray, în surdină.
Anul acesta, am descoperit Iașul. Datorită Rezidenței FILIT pentru scriitori români, am ajuns în Moldova pentru o lună, perioadă pe care am împărțit-o între august și octombrie. Nici că se putea să trăiesc stări mai extreme: pe de o parte, liniștea și tăcerea mea din vară, plimbările lungi, căldura sufocantă, anxietatea provocată de lucrul la noul roman; de cealaltă parte, agitația, discuțiile lungi, hohotele, blândețea toamnei și timpul care părea că se scurge mult prea repede în zilele acelea de festival.
Inițial, am avut impresia că nu voi rezista trei săptămâni, cât am stat prima dată, departe de Brașov și de familia mea, dar s-a dovedit că o pauză de la rutină poate face minuni. Faptul că am avut un spațiu doar al meu, pe care, dacă stau bine să mă gândesc, nu l-am avut vreodată, mi s-a părut un cadou. Să scrii fără să fii întrerupt, să-ți poți permite să rămâi cu mintea și sufletul în cartea ta, să te trezești când vrei, să dormi când și cât vrei și, totuși, să te simți susținut de cei pe care-i iubești, toate astea m-au ajutat enorm.
Treptele din fața casei, pe care am stat în momentele de pauză și am fumat o țigară, pisicile care veneau în vizită, cățeaua bătrână, pe care am botezat-o Pogorica și care dormea deseori la ușă, gălăgia ciorilor din fiecare dimineață, dialogurile cu cei trei paznici, din fiecare seară, fac parte dintr-un fel de univers care mi-e atât de drag și de familiar încât, atunci când închid ochii, îl revăd în cele mai mici detalii și simpla lui evocare mă liniștește.
Nu numai spațiul în care am locuit mi-a rămas în minte. Aș putea să vorbesc la fel de mult și despre străzile spațioase pe care le-am umblat de colo-colo. Despre pereții pe care am descoperit tot felul de mesaje, de la tu ai să reușești la curaj, curaj, curaj și versuri din Nichita Stănescu sau din Emil Brumaru. Despre arborele meu preferat, ginkgo, care există și la Iași și pe care l-am întâlnit întâmplător, datorită unei frunze aurii care mi-a ieșit în cale. Despre turele de alergat de pe lângă stadionul Poli. Despre cafeaua de la Cafeneaua Veche. Despre apusul pe care am vrut să-l fotografiez și am mers până la capătul orașului pentru asta, despre aventura lungă care m-a dus la Cetățuie. Despre zidurile cu graffiti, mâncarea bună de la CUIB și Acaju, ciorba de pește de la terasa de lângă Casa Pogor, chioșcul-reper de la sensul giratoriu, unde mergeam în fiecare dimineață cu ochii semi-deschiși, să cumpăr două cafele. Și despre muzee.
Nu sunt genul care vizitează obiectivele turistice oficiale atunci când ajunge într-un oraș nou, însă de data aceasta, pentru că am stat mai mult, m-am încumetat și am încercat. A fost dragoste la prima vedere, de fapt, trei, dacă stau să număr muzeele care mi-au rămas în inimă.
Primul, Muzeul Copilăriei în Comunism și tot valul de nostalgie care m-a lovit văzând toate acele obiecte mici și mari care, mai demult, se aflau și în casa mea. Pick–up–ul, discul cu Maria Mirabela, uniforma de șoim al patriei, cea de elev și cea de pionier, săpunurile Feriga și Palmier, telefonul fix (încă mai țin minte numărul vechi de acasă – 34151), bibelourile cu urși, balerine, căței, abecedarul, sala de clasă, diapozitivele, Nu te supăra, frate!, pe care îl joacă acum și fetele mele.
Mi-am adus aminte și de peripeția cu cravata care mi-a fost luată drept pedeapsă. Mi-am dat seama abia acum, 30 și ceva de ani mai târziu, de felul insidios în care mi-au fost inoculate atunci sentimentele de vină și rușine, am înțeles neputința pe care o resimțeau părinții mei în a fi autentici, identificată tot acum drept rezultat (și) al unui sistem opresiv și totalitar, care predispunea la ipocrizie și duplicitate.
Apoi Muzeul Poezie(i), cu tabelul periodic al elementelor poetice, cu sticlele pentru minte, inimă și literatură, cu poeziile scrise de mână de oameni pe care îi iubesc, cu imaginile atât de sugestive pentru versuri celebre, cu manechinele de plastic îmbrăcate în poezie, adică în diferite costumații pe care sunt pictate versuri, cu cele 10 mașini de scris personalizate, fiecare dedicată câte unui poet român.
Ironia, umorul, pașii poeților și încălțămintea lor și toate celelalte instalații originale, create de Ion Barbu. Indignarea unor doamne profesoare, care credeau că nu poți să aduci elevii într-un muzeu de felul acesta, pentru că nu ar rămâne cu nimic. Bucuria mea că, tocmai, un astfel de loc îi poate ajuta pe cei care nu au nicio legătură cu poezia să se apropie de ea. Pentru că aici vezi, în sfârșit, că poezia e vie, că poeții sunt oameni în carne și oase, că versurile nu trebuie să fie solemne, că pot vorbi și despre lucruri mărunte, intime, pentru că vorbesc despre fiecare dintre noi.
Și, după fericirea dăruită de poezie, a venit durerea din Muzeul Pogromului de la Iași. Până să ajung în sălile dedicate lui, nu știam mare lucru. Nu știam că Prefectura, Chestura Poliției, eșaloane ale armatei și jandarmeriei române, CFR Regionala Iași au contribuit la uciderea a peste 13.000 de persoane din cei 35.000 de evrei locuitori din Iași. Nu știam că cele două trenuri ale morții au fost principalele locuri de exterminare a evreilor ieșeni. Dintre cei 4.400 de evrei îmbarcați în cele două marfare, 2.590 au murit.
Bucuria care m-a însoțit călătorind prin poeziile altora s-a transformat în durere și vină. Durere pentru că oameni ca mine, ca noi toți, au făcut niște lucruri atât de îngrozitoare altor oameni, doar pentru că erau diferiți. Și vină pentru că istoria demonstrează că nu am învățat nimic. Și neputința în fața acestei realități, care pare că se perpetuează.
Am plâns ascultând mărturii ale celor care au suferit atunci, m-am cutremurat numai încercând să-mi imaginez ce și cum au simțit oamenii ăia.
Am ieșit de la Casa Muzeelor altcineva, am privit altfel asfaltul pe care călcam știind că, în urmă cu câteva zeci de ani, cadavre și oameni speriați erau întinși pe jos, fix în curtea în care mă aflam și eu acum, dar în siguranță.
Am plecat din Iași după trei săptămâni și am avut impresia că experiența asta a unei singurătăți dorite m-a ajutat să mă apropii de mine și să mă redescopăr. În plus, știam că voi reveni în două luni și că, cel puțin temporar, dorul nu va face ravagii. (…)
(textul complet poate fi citit în numărul de toamnă al revistei „Dacia literară”)
