Călin Ciobotari
Recenta premieră a lui Florin Caracala de la Teatrul Național „Vasile Alecsandri” Iași cu Oameni singuratici (G. Hauptmann) continuă ceea ce pare a fi un proiect de durată al regizorului: o investigare atentă, artistică, asupra diverselor constrângeri ce apasă și destructurează individul. După ce anul trecut, în Libertate la Bremen (după Fassbinder), focusul pus de regizor era pe teribila presiune orientată de societate spre femeia secolului XIX, prin atât de complexa psihologie a Geeschei, de data aceasta, împlinind un diptic pe care și-l asumă explicit, regizorul alege să observe același instrumentar de constrângere exercitat asupra unei figuri masculine. Caracala se oprește tot asupra unei povești de secol XIX, mai exact cea din piesa lui Hauptmann, unul din fondatorii mișcării naturaliste în literatura germană, destul de rar frecventat în teatrul românesc. În prim plan se află Hans, personaj straniu, amestec de Ivanovi/ Platonovi cehovieni (prin vulnerabilitățile sufletești pe care le manifestă) și de Tesman ibsenian (prin revendicarea la o culturalitate pe care nu o probează cu adevărat), recuperat de regizor și așezat în centrul unor teribile curente de presiune. Fiu al unei familii bigote, crescut sub un tip de educație restrictivă, Hans a devenit acum tată. Își scrie teza de doctorat și, mai mult ca niciodată, un sentiment de revoltă față de tot ceea ce îl înconjoară e pe punctul să arunce în aer ordinea prestabilită. Apariția în peisaj a Hannei, femeie pe care o asumă ca pe un alter ego și alături de care se simte împlinit, duce la paroxism stările unui tânăr ce nu-și mai găsește locul în configurările stabilite de alții ale propriului destin. Religia, societatea (bârfele ce au împânzit deja comunitatea despre această legătură nefirească, convențiile adânc întipărite în mentalul colectiv), familia (Hans locuiește împreună cu părinții) devin limitări dureroase ce pretind o atitudine, o reacție.
Florin Caracala optează și de data aceasta pentru o formulă teatrală mixtă, în care documentarea la vedere coexistă armonios cu o estetică a formei bine condusă. Pe tot parcursul spectacolului, un personaj exterior piesei filmează întâmplările din scenă, redându-ni-le în proiecție video (neinspirate și fără rost titrările ce segmentează pe „capitole” fluxul evenimențial) și accentuând detalii ce nuanțează și influențează receptarea poveștii. Marian Chiculiță, cel căruia îi revine atribuția aceasta, se comportă fie ca un paparazzi, fie ca un observator din echipele ce studiază animalele în mediul lor (aluziile la darwinism, la scientismul contrapus încrederii în religie, sunt punctate abil printr-un pasaj final în care tatăl și fiul se confruntă asemenea unor primate complet de-culturalizate). Relația personajelor cu camera pare lăsată la liber: uneori ele privesc în obiectiv, adresându-ni-se, alteori se comportă ca și cum camera nu ar exista. În ultima parte a spectacolului, operatorul abandonează filmarea și urcă pe scenă, topindu-se în lumea pe care până atunci doar o observa; el înțelege că faptele de acolo îl privesc în mod direct și că atitudinea sa nu poate rămâne una rece-analitică, ci implicativă, Tehnicieni ai teatrului participă cu diferite acțiuni la construirea personajelor sub ochii noștri.
Scenografia, semnată de același Caracala, propune două structuri modulare, transparente, de tip acvariu, separate de un spațiu median, cu valoare de spațiu outdoor. Desfășurat pe orizontală, decorul permite o bună observare a evenimentelor „private” și a celor „publice”. Atmosfera generală e una modernă, familiară, subtil deschisă spre trecut prin retro obiecte precum balansoarul sau tapetul din camera de lucru/ dormitor. Naturalismul lui Hauptmann e și el punctat la nivel de decor (straturile de pietriș și rumeguș din fața casei), de comportament scenic (scena brutală a autoflagelării), sau prin alte ingrediente consacrate precum sângerările, gălețile cu apă turnată pe capetele înfierbântate etc. Din nou, ca și în Libertate la Bremen, arta este chemată să „înfrumusețeze” neantul din conștiințele acestor oameni singuratici, cu un accent, de data aceasta, pe sculpturalitate (video design: Andrei Cozlac). Icoanele, la rândul lor, sunt mai mult decât obiecte decorative; prezența lor, enigmatică, rece, cu acea inutilitate a frumuseții realizării, influențează și ele actul propriu-zis al receptării. Una dintre cele mai frumoase imagini, însă, este cea în care Mălina Lazăr (în rolul atât de fragilei și purei soții a lui Hans) întrupează o superbă metaforă a maternității epuiza(n)te: natură statică sau portret de femeie cu sân dezgolit în vecinătatea unei mese cu zeci de biberoane ce trebuie umplute…
Muzica diversă (poate prea diversă) e chemată să rezolve unele scene sau să sublinieze unele stări. Finalul e rezolvat și el prin integrarea muzicii în dramaturgie: Love is back, song pe care personajele îl cântă împreună cu Celeste, într-un iluzoriu și ironic happy end în care nu pare să creadă nimeni cu adevărat… Ritmul pe care îl imprimă regizorul e unul alert, bine susținut de mișcarea scenică lucrată de coregrafa Alice Veliche. Această dinamică (poate în unele secvențe obositoare pentru public) era necesară în primul rând pentru a contrabalansa monotonia discursivă ce intervine uneori în spectacol.
Un anumit dezechilibru afectează, cred, gândul regizoral; se întâmplă la capitolul interpretărilor actoricești, acolo unde jocul Mălinei Lazăr și al Tatianei Ionesei (mama habotnică a lui Hans) este atât de intens și de expresiv încât mută tacit interesul de pe problemele lui Hans pe un discurs paralel, mult mai tentant, despre feminitate și maternitate. Problema provine și din disfuncționalitatea unei relații ce ar fi trebuit să fie impecabilă: cea dintre Marian Stavarachi (Hans) și Andreea Boboc (Hanna). Lipsită de credibilitate, fără adâncime, formală, relația afectează anumite scene, permutând implicit accentele către alte regiuni ale scenei și ale poveștii. Dincolo de asta, e de apreciat modul în care Marian (student în anul al doilea al Facultății de Teatru din Iași) abordează acest personaj dificil pe care îl simpatizăm, îl înțelegem, dar îl și condamnăm, convingându-ne astfel că între secolul lui Hauptmann și secolul nostru nu sunt mari diferențe la secțiune de prejudecăți, tabuuri și preconvingeri… O altă evoluție foarte puternică e cea a lui Răzvan Conțu, prietenul lui Hans, ce complică lucrurile cu afecțiunea lui de tip homosexual; Răzvan joacă în forță, însă procură rolului și un încântător strat poetic-copilăresc.
Oameni singuratici rămâne un spectacol valid, o construcție solidă, cu teme ce nu te lasă indiferent și cu o mână de regizor ce aranjează precis și profund idei, oameni, emoții.
Teatrul Național „Vasile Alecsandri” Iași – Oameni singuratici, adaptare după G.Hauptmann. Regie, scenografie, adaptare text, univers sonor: Florin Caracala. Asistent de regie: Marian Chiculiță. Video-design: Andrei Cozlac, mișcare scenică: Alice Veliche, pregătire muzicală: Cezar Ichim, traducere de Paul B. Marian. Distribuție: Marian Stavarachi, Mălina Lazăr, Tatiana Ionesi, Daniel Busuioc, Răzvan Conțu, Marian Chiculiță. Data vizionării: 18 mai 2022.
