Călin Ciobotari
La ediția din 2017 a Festivalului Național de Teatru, a fost formulată următoarea întrebare: poate teatrul schimba lumea în care trăim? Răspunsul celor mai mulți a fost (și din păcate este)că nu. La actuala ediție a FNT, am văzut spectacolul lui Radu Afrim, Despre oameni și cartofi, produs la Teatrul „Andrei Mureșanu”, Sfântu Gheorghe, și o nuanță mi s-a impus la „nu”-ul de mai sus: poate că teatrul, artistul nu pot schimba lumea, însă sunt datori să încerce s-o schimbe.
Radu Afrim nu este doar un foarte important regizor român, ci, treptat, a devenit și o voce sonoră a societății civile. S-a manifestat public ori de câte ori societatea românească a părut să o ia razna. A făcut-o pe Facebook, în on-line, dar și în stradă, a făcut-o în viață, dar și în artă, nu puține dintre spectacolele sale conținând, uneori discret, alteori manifest, o poziție/ poziționare a artistului în raport cu societatea. Spectacolul de la Sfântu Gheorghe, construit pe un scenariu scris chiar de Afrim, se înscrie în tipul acesta de relație pe care, cel puțin în ultimii ani, regizorul a întreținut-o cu realul. O sondare a ceea ce, uneori ironic și distanți, numim prin „România profundă”, observație și meditație amară a modului în care niște vieți continuă să se deruleze în posteritatea unei tragedii. În 2012, la Sfântu Gheorghe, o remorcă ce aducea muncitori plătiți cu ziua la strânsul de cartofi a fost spulberată de tren. Fiecare dintre ei primise, pentru ziua respectivă, o găleată de cartofi, 25 de lei și masă, detalii triste, dar importante pentru a stabili …prețul morții. Investigația lui Afrim nu e interesată de datele tehnice ale întâmplării, ea nu caută vinovați cu nume și prenume, nu propune reconstituiri sau statistici, ci verifică modul în care moartea a modificat viețile celor rămași fără copii, fără părinți, fără celălalt. Interviurile video cu rudele celor morți fixează consecințele socio-psihologice ale tragediei plasându-ne într-un spațiu real (arealul întâmplării) și totodată suprareal (tragicul creează deformări ale realului).
Altfel spus, avem de-a face cu un spectacol documentar, realizat într-o stilistică ce părăsește maniera obișnuită de a produce și descrie docu-teatrul. Discursul etic se topește în discursul estetic, realitatea e traversată de poezie, tot așa cum, la răstimpuri, mizerele vieți ale „subiecților” se deschid spre artă (bătrâna care cântă un cântec de dragoste și moarte, copiii care dansează pe ritmuri țigănești, băiatul care s-a hotărât să facă dans la Palatul Copiilor etc.). Arta, fie și la nivelul acesta gregar, ar putea fi o soluție, ne șoptește Afrim din interiorul spectacolului său. Iar arta și aluzia la artă sunt omniprezente în Despre oameni și cartofi, la fel cum o frumusețe stranie acompaniază sărăcia, nefericirea, lipsa de orizont a acestor oameni: mama-cerșetoare își spune povestea în fața unei camere de filmat ce prinde și verdele incredibil al ierbii prin care se joacă cele două fetițe, apoi un câmp de grâu cu copac legănat în adierea vântului, pădurea de nuferi cu ochiul de apă în care își face de lucru același personaj suprarealist pe care îl zărim traversând o cărare parcă de pe altă lume. Permanent, Afrim combină aceste contraste, la fel cum suprapune relatărilor de o poezie frustă, socială, fragmente dintr-un discurs oniric-suprarealist: oamenii morți din cartoful-barcă, omul care își bea cafeaua în flăcări pe fâșia Gaza, fotografia inexistentă a mamei moarte care ar trebui să astupe crăpătura din zid prin care intră și ies visele, moartea calului și sfârșitul brutal al copilăriei etc.Coregrafia Flaviei Giurgiu continuă și ea proiectul acesta al dublului propus de regizor, alternând frazele coregrafice ale cotidianului (hip-hop, momente de dans ale copiilor distribuiți în spectacol) cu mișcări din trans-real, efecte de fantomă bântuind peisaje pustii (atât de plasticele apariții video ale Flaviei).
Pe două obiecte-concept insistă Radu Afrim: cartofii și carpetele. O grămadă de cartofi, într-o margine de scenă, evocă tragedia, devenind parte dintr-un decor familiar și, totuși, îndepărtat. La final, un trenuleț cu vagoane-cartof trece agalespre nicăieri pe o fantă de lumină; câte un cartof și o candelă în mâinile celor de pe scenă punctează forma aceasta de pomenire prin rememorare, de amânare (iluzorie?) a uitării. Pe ecranul din spate, un cartof, poate zeul cartofilor, ne privește… Carpetele completează imaginea unei lumi pe care o cunoaștem, amintindu-ne de propriile noastre pasaje biografice în care am cunoscut carpeta cu cerb, carpeta cu Iisus și turmă, carpeta cu corp gol de femeie, carpeta cu păuni. Afrim animă aceste amintiri, prin video-efecte ce fac ca păunii să-și miște capetele, iar femeia din carpetă să-și ridice piciorul, dar și printr-o încântătoare secvență de dans-cu-carpetă.
Etno-conflictele sunt neostentativ introduse în scenariu, ele decupându-se fragmentar și aleatoriu din unele relatări, precum cele ale copiilor țigani care refuză să mai meargă la școală pentru că sunt bătuți și marginalizați. Mult mai insistentă și mai dureros apăsată este tema copilăriei ratate: fetița care nu s-a jucat cu plușurile și care nu are prieteni, băiatul care vrea să se facă fotbalist, dar care, la scurt timp de la filmare, va fi spulberat de o mașină etc. Afrim supralicitează, discursurile copiilor ne provoacă disconfort, vinovăție și durere de nerv descoperit. În dublu, relatările lor filmate sunt jucate într-un micro-teatru de păpuși, sensibilă soluție pentru a vorbi despre ceea ce, iremediabil, s-a pierdut…
Viața, însă, merge mai departe. Parte din cei intervievați s-au obișnuit cu gândul că așa a fost să fie. Unii au găsit substitute pentru cei pe care i-au pierdut, pentru alții întâmplările astea par atât de îndepărtate, iar amintirile atât de inconsistente, încât, atunci când nu recurg la răspunsuri șablon, vorbesc despre dramă ca și cum ar fi a altora. „Și te întrebi ce ai vrut să spui prin spectacolul acesta”, se aude, din una dintre replicile finale, Afrim. E un spectacol pe care l-aș dori itinerat prin toate orașele și orășelele acestei țări. El ne amintește că în fiecare comunitate există „o mână întinsă care întâlnește o altă mână”… Sau că ar trebui să o întâlnească… Mie asta mi-au spus spectacolul și povestea de la Sfântu Gheorghe…
Teatrul „Andrei Mureşanu”, Sfântu Gheorghe – Despre oameni și cartofi, de Radu Afrim. Regia: Radu Afrim. Cu: Flavia Giurgiu, Alexandrina Ioana Costea, Anca Pitaru, Liviu Popa, Kozmin Đima și copiii Kristian, David, Zsolt, Emoke. Traducerea în limba maghiară: Nagy Lázár Kincső / Traducerea în limba engleză: Anna Maria Popa. Scenografie şi costume: Andreea Simona Negrilă / Montaj si animaţii: Ördög-Gyárfás Ágota / Video: Vargyasi Levente & Radu Afrim / Grafica: Vetró Baji. Coregrafia: Flavia Giurgiu. Muzica originală: Kónya Ütő Bence. Live DJ: Attila Nagy. Light Design: Zsigmond Bakó. Spectacol vizionat în FNT, 23 octombrie 2018
