În toamna anului trecut, actorul Petru Ciubotaru părăsea această lume lăsându-ne descumpăniți. Cu toții îl credeam veșnic, etern precum marea sa artă. Într-un dialog televizat (emisiunea Scena, Apollonia Tv), împreună cu profesorul universitar și omul de teatru Anca Maria Rusu, am încercat o schiță de portret al acestui major personaj al culturii ieșene. (Călin Ciobotari)
Călin Ciobotari: Am constatat, nu fără surprindere, revăzând sumedenia de roluri pe care le-a făcut Petru Ciubotaru, absența rolurilor mari, rolurilor de primă mână. Sunt, în acele aproape 200 de roluri, doar trei-patru care ar putea fi numite mari, cu condiția ca rolul Trahanache din Scrisoarea pierdută să fie considerat principal. Cum să ne explicăm situația aceasta cumva paradoxală? Petru Ciubotaru rămâne un actor mare, însă cu o carieră construită pe rol mic sau secundar.
Anca Rusu: Acum, vorbind de roluri, nu putem să nu amintim de un rol care, sunt convinsă, l-a marcat și a marcat memoria teatrală a spectatorului ieșean. Mă gândesc la Iordache în Acei nebuni fățarnici. Splendid! De fapt, tot spectacolul acela se construia în jurul personajului Iordache, iar Petrică Ciubotaru era senzațional, trecând de la fermitate la delicatețe, de la o sonoritate la alta, de la o coloratură la alta.
Foarte bine integrat umorului lui Mazilu.
Da. Avea ceva scrâșnitor și avea și ceva întristător. Cred că acel Iordache merită amintit.
La nivel de public larg, primul reflex al spectatorului ieșean e să-l identifice în Apus de soare, în rolul lui Ștefan cel Mare din în 2004.
Mai degrabă, l-aș sfătui pe spectator să și-l amintească în Chirița, din 90, spectacol regizat de Ovidiu Lazăr. A fost un spectacol în care miza era extrem de puternică. Cum să te raportezi în 1990 la o Chiriță? Cum să gândești o Chiriță? Când, pentru spectatorul ieșean și pentru memoria teatrului ieșean, Chirița îi aparține lui Miluță Gheorghiu. A ieșit un spectacol foarte curajos în care se îmbinau și viziunea lui Ovidiu Lazăr și cea a lui Petrică Ciubotaru. Mi s-a părut un gest plin de reverență, plin de respect și tandrețe în fața Chiriței lui Miluță Gheorghiu. Dar nu a fost doar o reverență, ci și o provocare la un duel între Petrică Ciubotaru și Miluță Gheorghiu, între o Chiriță și alta.
Au mai fost încercări de Chirițe, dar cred că aceste două polarități rămân interpretările ieșene ale Chiriței – Miluță Gheorghiu și Petru Ciubotaru. Au reluat, după aia, prin 2000 aceea Chiriță de la Pod Pogor, cu un Petru Ciubotaru la o altă vârstă, evident, cu alte abordări. Reperul rămâne însă montarea din 1990.
Era un soi de metachiriță, conținând și o meditație asupra actorului.
În zona Cântecului de lebădă cehovian. Alte roluri pe care le considerați relevante pentru arta actorului așa cum ni le-a arătat Petru Ciubotaru?
Aș menționa rolul din spectacolul Jacques Fatalistuldupă Diderot, regizat de Dan Nasta.
Singurele dovezi pe care le mai avem pentru aceste personaje și lumi create de Petru Ciubotaru sunt volumele de cronică realizate de domnul Ștefan Oprea. În rest, eu nu am văzut să circule pe piață înregistrări video, imagini relevante. În aceeași situație este legendarul spectacol al lui Dionisie Vitcu, Însemnările unui nebun. Toată lumea îl citează, îl invocă, e drept, tot mai aproximativ. Ca teatrolog, mi-aș dori teribil de mult să văd o filmare, un fragment, zece secunde din acel spectacol.
Vremurile erau altele și nici nu se punea problemaunor înregistrări video. Cel mult, puteți găsi imagini, câte o fotografie, două din spectacole, și asta nu neapărat la Teatrul Național, ci în colecțiile private. Acel Jacques Fatalistul, mie mi s-a părut (eram și eu suficient de coaptă să înțeleg așa mai bine ce înseamnă arta actorului) că avea o partitură care îi punea în mișcare întreaga versatilitate. Genul acelade rol, în care actorul trebuie să treacă de la un personaj aparent superficial și antipatic, la unul uneori meditativ, alteori mușcător, acid.
Care erau diferențele dintre Sergiu Tudose și Petru Ciubotaru?
Cred că la Petrică era mai multă disponibilitate spre ludic. El avea și alte date fizice. Avea o expresivitate corporală extraordinară. Rețin și acum spectacolele Cătălinei Buzoianu în care a jucat cu o plăcere și cu o bucurie teribile.
Era o perioadă în care Cătălina Buzoianu reinventa practic actorii ieșeni, pariind pe tinerețea și disponibilitatea lor totală.
Acolo, în Burghezul gentilom al Cătălinei Buzoianu, Petrică Ciubotaru întruchipa trei personaje, dintre care …o ciobăniță. Era primul travesti al lui Petrică Ciubotaru înaintea Chiriței.
De acolo i s-o fi deschis apetitul pentru travesti.
Expresivitatea corporală de care pomeneam îi permitea să acopere un registru mai larg al comicului sau tragicomicului. Sergiu Tudose, în schimb, era mai reținut, mai meditativ. Petrică își surprindea mereu publicul cu o spontaneitate extraordinară.
Aducea cu sine, pe scenă, și familiarul. La fiecare apariție, ceva foarte familiar însoțea actorul.
Da. Ca și cum totul se întâmpla atunci, pur și simplu,și nu se vedea efortul, toată munca din spate, șlefuirea la rol. Cred că acesta este actorul mare. Celcare nu te lasă să ghicești tot ce este în spatele a ceea ce îți arată, truda, căutările.
Mi se părea disponibil foarte largă de personaje. Mi-l amintesc și în roluri demonice, dar demonice de ți se ridica părul de spaimă, dar și roluri la polul opus. Radu Afrim, nici mai mult, nici mai puțin, l-a distribuit în Dumnezeu. Inutil să mai amintesc că era foarte bun în ambele ipostaze. O altă particularitate, era atașamentul său pentrudramaturgia românească, afectivitatea necondiționată pentru textele lui Caragiale, Alecsandri, Mazilu.
A și debutat la Iași cu Jocul de-a vacanța, în 63-64. Ca un detaliu, Ștefan Oprea debuta atunci în calitate de cronicar, scriind despre acest prim spectacol al lui Petrică.
Cred că Stefan Oprea rămâne singura voce cu adevărat relevantă în a da socoteală despre întregul traseu al lui Petru Ciubotaru. Au fost contemporani într-un sens foarte profund alconceptului. Revenind la actor, îmi dă târcoale vocea lui Petru Ciubotaru, o voce cu un timbru cu totul și cu totul special. Cum v-ați raporta la vocea lui din diferitele personaje întrupate?
Mai mult decât vocea propriu-zisă, cred că aud acum ritmurile în care el spunea textul, melodicitatea, cadențele, tempourile. Țin minte un spectacol bagatelă, cum mai spunea Ștefan Oprea. Se numea Omul din cerc, pe un text al unei doamne dramaturg din Constanța. Petrică Ciubotaru interpreta rolul unui cioplitor de cruci. Nu avea multe de spus, însă ritmul și tonalitatea meditativă a vocii sale au salvat acel spectacol de la un eșec teribil.
Era tehnică sau era și artă înnăscută?
Cred că e scânteia de care vorbeam la început, la care se adaugă, desigur, foarte multă străduință și muncă. Rețin trei cuvinte pe care le-am remarcat într-un interviu dat de Petrică Ciubotaru tatălui meu, Ștefan Oprea: tenacitate, forță și credință. Acum, credința o putem lua în sens stanislavskian, dar și creștin. Mai vorbea acolo și despre arta actorului – poate părea o metaforă la îndemână, dar nu e doar atât. Spunea că munca actorului la rol seamănă cu munca de șlefuire a unui diamant. Inițial, prin nici o prismă nu trece lumina și de aceea trebuie tenacitate, forță și credință. Apropo de sonorități și de voce, am să-mi mai permit să citez o metaforă folosită de Petrică în legătură cuarta actorului: „Întâi desenezi o pasăre, aștepți câțiva ani eventual până cântă și doar după aceea iei de la eao pană cu care să te iscălești”.
Poate că ar fi util, la un moment dat, introducerea la Facultatea de Teatru a unui curs dedicat actorilor și tehnicilor de actorie de aici, de la Iași.Realmente a existat și o școală paralelă cu școala oficială, una ce nu poate fi trecută sub tăcere. Petru Ciubotaru reprezintă un capitol semnificativ din această istorie a actoriei ieșene.
Studenții ar trebui să mai înțeleagă că „șlefuirea diamantului” presupune enorm de multă lectură. Nu pentru că trebuie, ci pentru nevoia de a citi și de a ști, de a cunoaște. La urma urmei, eu așa îmi încep fiecare curs la anul I, prima întâlnire, cu această convingere a mea: „Suntem ceea ce cunoaștem.”
Mai e valabil pentru omul prezentului?
Mă încăpățânez să cred că da.
Doamna Anca Rusu, cred că e momentul potrivit pentru a evoca un portret memorabil pe care Ștefan Oprea i-l făcea „contemporanului” său, Petru Ciubotaru. V-aș ruga să îi dăm citire și ascultare.
„Printre actorii Teatrului Național, Petrică Ciubotaru este o figură distinctă, scund și ager, cu ochii mari și rotunzi, cu un chip pe care lumina se simte bine, angajând cu trăsăturile lui un permanent transfer al nuanțelor și al reflexelor, descoperindu-i o interioritate bogată și o inteligență ascuțită. Petrică e omul hărăzit profesiei sale histrionice, dar și vieții civile în care e o prezență alertă, amicală. Sensibil mai mult decât i se cuvine unui bărbat, ființa lui se încarcă de emoție ori de câte ori întâlnește prietenia, sinceritatea, durerea și toate câte sunt omenești la semenii săi. Veselia lui e molipsitoare, râde din toată inima, spune cu farmec istorii cotidiene și glume, se atașează ușor de cei pe care îi simte curați și deschiși dialogului, iar tristețea, căci e deseori trist ca oricare artist adevărat, îl închide într-un fel de tăcere mocnită și într-o discreție pe care nu o poate controla în întregime. Atunci, se așază în privirile lui o umbră care nu te mai lasă să-i pătrunzi tainele. Și ce artist ar mai fi, dacă nu ar avea taine?!”
Excelent portret. Cumva, ni-l livrează pe Petru Ciubotaru din perspectiva unui personaj. Era un personaj demn de a fi jucat la un moment dat de un alt actor. Până la urmă, e și asta o provocare a memoriei.
Da! Și nu cred că orice actor poate deveni cu un personaj în ochii celorlalți. Ei au fost prieteni, dar în același timp aveau o relație foarte cinstită și profesională.
Pe de altă parte, Petre Ciubotaru era genul de om care încerca să detensioneze o situație prin dialog frontal. Îmi amintesc că într-o cronică pe care o făceam la personajul lui din Macbeth, am scris, nu fără o anume ironie, că resimt ecouri din Apusul de soare. Domnul Ciubotaru, spre deosebire de alți actori, m-a sunat și am stat de vorbă cu el o jumătate de oră pe cât de multă shakespearologie există în Delavrancea. M-a convins într-un fel că se impunea acel ecou adus în lumea lui Shakespeare, ca o formă de citare sau de aluzie.
Suna cu bucuria de a–ți spune: „Mă bucur că ai publicat o carte. Ți-am și citit-o!”
Mai sunt posibili astfel de actori sau asistăm la dispariția unor „specii actoricești” unice, de neînlocuit?
Fiind și alte timpuri și alte ritmuri de devenire ale actorilor, cred că un actor de tipul Petrică Ciubotaru are șanse mici de reapariție, de coacere. Îl voi cita tot pe el, cu trimitere la acel spectacol ce a fost o încununare a profesiei sale – Tinerețe fără bătrânețe și teatru fără de moarte. „Tinerețe fără bătrânețe… nu prea e, dar teatrul fără de moarte, da”.
(A transcris Lavinia Lazăr)
