Alexandru Vakulovski
Alexandru Vakulovski s-a născut în 1978 la Antonești, raionul Ștefan Vodă (Republica Moldova). A absolvit Facultatea de Litere a Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca. Este un cunoscut prozator, poet, dramaturg, traducător, publicist și scenarist. A fondat împreună cu fratele său, scriitorul și traducătorul Mihail Vakulovski, și graficianul Dan Perjovschi revista online Tiuk!. Conduce, împreună cu scriitoarea Moni Stănilă, cenaclul Republica al Bibliotecii Municipale „B.P. Hasdeu” din Chișinău. Pentru aceeași bibliotecă realizează, din anul 2019, Dialogurile bibliotecii. A publicat mai multe cărți, remarcându-se încă de la debut cu romanul Pizdeț. Cel mai recent volum al său este a cui e casa asta (Editura Charmides, poezie, 2020). Fragmente de proză și poeme de ale sale au fost traduse în limbile engleză, franceză, italiană, germană, suedeză, maghiară, cehă, rusă, turcă, azeră etc.
Alexandru Vakulovski, ești născut în 1978, în satul Antonești, astăzi raionul Ștefan Vodă din Republica Moldova, atunci RSS Moldovenească în cadrul URSS. Care este prima ta amintire din copilărie?
Nu-mi dau seama care e prima amintire. Am câteva mai vechi, cam în ceață. Cu mama la spital, în curtea casei, certându-mă cu niște copii mai mari în livada de la lângă iaz, așteptând ca frate-meu, Mihai să iasă noaptea din vie, speriat după ce a făcut niște șotii. Dacă încep să mă gândesc la ele, văd cum poate începe un roman.
Antoneștenii sunt buni povestași. Tu ești fiul lui Alexei Vakulovski (1949-2006), filolog, profesor, sportiv, pictor, autorul volumului În gura foametei (culegere de interviuri cu supravieţuitorii foametei), și fratele lui Mihail Vakulovski, scriitor, blogger și traducător. Cum a început aventura scrisului pentru tine?
Urmărindu-i pe cei menționați în întrebare. Ei aveau un adevărat atelier la o măsuță sub nucul nostru imens, iar eu pierdeam vremea pe lângă ei, cu mingea, cu praștia. Sau nu pierdeam vremea. E meritul părinților că eu și Mihai am devenit scriitori. Biblioteca lor mare, tehnicile tatălui (i-a interzis lui Mihai la un moment dat să citească, iar eu trebuia să cresc pentru anumite cărți), faptul că erau ambii profesori de română ne-au apropiat de literatură. Și da, Antoneștiul este un loc bun de adunat povești.
Deși ai avut de suferit de pe urma incompetenței funcționarilor guvernamentali români, care ți-au scris greșit numele și, astfel, ai avut parte de un episod neplăcut privind redobândirea cetățeniei române, ai crezut mereu în România. Alexandru Vakulovski, cum se vede Țara din cealaltă țară?
România este pentru mine, și nu numai pentru mine, una dintre cele mai frumoase țări. Are de toate, doar timp ne lipsește ca s-o vedem mai bine, s-o cunoaștem. Nu mă raportez la România ca la o altă țară, e țara mea. Cum e și Moldova. Limba română și istoria noastră sunt mai puternice decât punctele de frontieră. Acum avem două state, dar deja nimeni nu se amăgește: România o cară pe Moldova sub braț, ca pe un copil mic, care de-abia învață să meargă.
Afirmi la un moment dat că „uneori propaganda e mai tare decât un batalion de tancuri, chiar și atunci când e proastă”. Crezi că interzicerea propagandei ruse în Republica Moldova a venit prea târziu?
Mult prea târziu, după începerea războiului Rusiei împotriva Ucrainei. A mai fost o încercare, dar când dodoniștii au ajuns la putere, au introdus înapoi propaganda rusă, pentru că ea îi crește și i-a crescut. E politica unui stat care a fost pentru noi ocupant, n-are ce căuta la noi. Și așa, fără emisiunile de propagandă, cred că nici 10% din ce se transmite în Moldova nu e în limba română. Mi se pare jenant și inadmisibil.
„nu poți lovi în limbă și să te faci că plouă”, scrii în poemul „fotografii din Rasseika”. Ești născut într-un sat de graniță, ai călătorit în mai multe ocazii și ai scris despre Ucraina, deci cunoști bine realitățile acestui spațiu. Crezi că, în lumina a tot ceea ce se întâmplă acum în Ucraina, politicile ucrainene față de românii din regiunile Odesa, Cernăuți și Transcarpatia se vor îmbunătăți?
Sigur se vor îmbunătăți. De fapt, președintele Volodimir Zelenski a vorbit oficialilor români despre cea mai bună soluție: crearea unei comisii comune ucraineano-române legate de drepturile minorităților. Dar să nu uităm că nu doar Ucraina trebuie să aibă grijă de etnicii români pe care îi are, ci și România. Pentru că de cele mai multe ori noi omitem acest „amănunt”. În acest context, al unui război de ocupare, România a fost un vecin foarte bun pentru Ucraina, din toate punctele de vedere. Asta nu se uită.
Pentru cine a scris Alexandru Vakulovski Pizdeț; Oedip regele mamei lui Freud; Ruperea; Letopizdeț. Cactuși albi pentru iubita mea; ecstasy; Bong; Ivan Turbincă 2.0; 157 de trepte spre iad sau Salvați-mă la Roșia Montană; Dați foc la cărți; Afganii; Priveliști; a cui e casa asta; Urmuz. Cei dintâi trăsniți… ?
Am scris pentru mine, pentru prieteni, apoi pentru unii cititori care așteptau ceva de la mine. Sper că am scris și pentru literatură.
(Interviu realizat de Iulian Pruteanu-Isăcescu. Dialogul complet poate fi citit în numărul de toamnă al revistei „Dacia literară”)