Călin Ciobotari
Pentru mulți dintre regizori, montarea unui text de Caragiale e un proiect artistic de maturitate, frecvent amânat pe motiv de riscuri majore, de dificultăți în a spune altfel o poveste spusă în spațiul românesc de sute de ori. A nu lua în calcul astfel de riscuri duce, cum s-a văzut, la montări complet inutile, simple titluri de afiș sau punctarea unor obligații repertoriale, căci, nu-i așa?!, dă bine să ai un Caragiale în repertoriu.
Poate că I.L.Caragiale nu trebuie să fie un proiect de maturitate, ci unul de tinerețe, de entuziasm și „inconștiență” creatoare. Spectacole precum cel al lui Mădălin Hîncu de la Teatrul „Matei Vișniec” Suceava îmi confirmă această teorie. Arareori mi-a fost dat sentimentul unei asemenea prospețimi pe textul (păstrat intact) unei piese de secol XIX. O lectură sănătoasă și un extrem de detaliat lucru cu actorii au dus la o bijuterie de spectacol, oricând citabil de exegeza contemporană pe Caragiale.
Impresia de prospețime vine prioritar, cred, din ritmul foarte intens pe care regizorul îl imprimă. Dacă în prima treime a spectacolului, uneori ritmul acesta obosește și creează unele probleme de receptare/ conectare din partea spectatorului, ulterior el devine esențial, actualizând piesa fără majore intervenții de dramaturgie. De la simplele schimburi de replici, până la urmărirea de final a lui Rică Venturiano, de la încântătoarele probe de rostire alertă pe care, într-o demonstrativitate bine studiată, ni le servesc Clara Popadiuc (Veta) sau Cătălin Mândru (Jupân Dumitrache), până la intrările și ieșirile din scenă ale personajelor, totul e dinamic, reglat milimetric, ducând la acest rezultat teatral cu adevărat furtunos care, cel puțin în ultima parte, produce de-a dreptul dependență.
Una din liniile lecturii ce a stat la baza spectacolului în discuție ține de revelarea unei frânturi din devenirea istorică a românilor. Altfel spus, dincolo de universul privat al lui Jupân Dumitrache, este devoalat și contextul în care acesta se manifestă. Dacă la început am tresărit neplăcut surprins de drapelele prezente în scenă, pe parcurs am înțeles că ele sunt perfect integrate în discursul regizoral, legitimând o formă recognoscibilă de perspectivă națională asupra istoriei pe care textul lui Caragiale, în mod ironic, o conservă până astăzi. În fundal, așadar, Noaptea suceveană are și o anume coloratură politică, bine dozată, fără să impieteze teribila comedie de familie pe care piesa o conține. Uneori, într-adevăr, apare senzația unei „cusături” la vedere, precum insertul din Conu Leonida nu foarte temeinic argumentat și integrat în lumea lui Titircă, după părerea mea.
Foarte bine subliniat mi s-a părut, alături de „furtună”, nocturnul caragialesc. E o noapte prietenos colorată, însă, totodată, încărcată de ambiguități. E o noapte în care încurcăturile de tot felul fac casă bună cu promiscuitățile morale, o noapte în care talmeș-balmeșul unei istorii ia forma unui amețitor carusel în care fiecare personaj are în raniță bastonul de personaj principal. Cert e că noi, spectatorii, ne simțim suspect de „acasă” într-o asemenea noapte, tot așa cum familiar ni se pare și interiorul casei lui Jupân Dumitrache. Fără să complice inutil scena, scenografia (Răzvan Bordoș) propune un decor cu elemente de kitsch, indicând desigur subcultura, mahalaua, periferia, din care ies în evidență câteva obiecte cu valoare mai mult decât decorativă: drapelele, icoana cu Sfântul Andrei, devenit aproape personaj în ortodoxia dezmățată pe care o practică personajele, o narghilea (nu puține sunt semnele fanariotismului de secol XIX) din care trage uneori și Spiridon etc. Spațiul e bine organizat, cu o foarte sugestivă ușă-metaforă prin care personajele ies ca dintr-o vizuină, cu ferestrele prin care Veta își arată nurii și prin care încearcă Rică să evadeze, dar și cu un spațiu aproape ascuns, „șobolănesc”, de „demisol” scenic ce ar fi meritat o mai frecventă utilizare. Oricum, un decor care reușește să te țină conectat timp de două ore…
Marele succes al Nopții furtunoase mi se pare, însă, repurtat de actorii din distribuție. Jupân Dumitrache, în interpretarea lui Cătălin Mândru, reprezintă, în mod cert, cea mai originală abordarea a rolului pe care am văzut-o până acum, fără ca nicio secundă personajul caragialesc să fie trădat. Mândru rezolvă în stil propriu fanfaronada, exaltările, teatralitatea încântătoare, stupiditatea, viclenia și disperarea lui Titircă Inimă-rea. În jocul său, se îmbină românismul, turcismul, țigăneala și toate celelalte variabile care, însumate, dau acest personaj complex și validat ca actual de propria noastră istorie. La fel, în Nae Ipingescu, Alexandru Marin face cel mai bun rol în care l-am văzut în toți acești ani; e un Nae cu reflexe de Cetățean turmentat, agent al haosului și al confuziei, de o minunată pasivitate …activă. Horia Andrei Butnaru ne dă un Chiriac „la cheie”, carismatic și ticălos, cu o anume inteligență ce anunță un destin demn de interes. Convențional, dar excelent construit este și Rică Venturiano; Răzvan Bănuț ni-l arată în deplina lui degringoladă culturală, profil de intelectual găunos și laș, cu o anume candoare provizorie și înșelătoare; panica lui Rică, pulsiunile sale erotice și reacțiile sale de blocaj total aduc în scenă comicul pur. Surprinzător și cu efecte foarte bune la nivelul întregului este Spiridonul compus de Delu Lucaci, un Spiridon substanțial diferit de cheile clasice de interpretare, cu silueta lui filiformă, un fel de Puck autohton pe care Delu îl construiește cu profesionalism și șarm. În Zița, Cristina Florea intră în tiparele standard de rezolvare, cu izbucniri patetice și sonore; în partea a doua, personajul scade în intensitate. O propunerea curajoasă și provocatoare mi s-a părut distribuirea Clarei Popadiuc în Veta; actrița aduce în personaj rafinamentul ei structural, Veta, cu a ei volatilitate solară, având momente când pare importată din lumile lui Cehov sau Ibsen; deși riscantă, această distribuție are meritul de a diversifica și forța tiparele caragialești; e o interpretare îndrăzneață și reușită. În fine, Diana Lazăr și Bogdan Amurăriței sunt responsabili cu citările și inter-textualitățile pe care le propune regia. Veniți direct din lumea lui Caragiale, caricaturizați prin elemente de mască, au aerul unor clovni pe care istoria i-a desemnat ca purtători de cuvânt.
Mădălin Hîncu se sprijină pe proiectul lui Caragiale de a continua, printr-o nouă piesă, Noaptea furtunoasă, urmărind destinele individuale ale personajelor de aici. Rezultă un final-epilog în care trecutul ia forma unui prezent continuu, iar rețetele de succes ce au făcut din Jupân Dumitrache&Comp. adevărate VIP-uri ale timpului lor dau de gândit asupra „modelelor” de astăzi și asupra neliniștitoarelor comunicări pe care România prezentului le întreține cu România de ieri.
Teatrul „Matei Vișniec” Suceava – O noapte furtunoasă, de I.L.Caragiale. Regia: Mădălin Hîncu. Scenografia: Răzvan Bordoș. Asistent de scenografie: Andreea Diana Nistor. Light design (Costi Baciu). Cu: Cătălin Mîndru, Alexandru Marin, Horia Butnaru, Delu Lucaci, Răzvan Bănuț, Clara Popadiuc, Cristina Florea, Diana Lazăr, Bogdan Amurăriței. Data vizionării: 13 decembrie 2021. Foto credit: Amedeia Vitega
