Mari Dumitrache a absolvit Facultatea de Teatru, din cadrul Universității Naționale de Arte „George Enescu” din Iași, secția Actorie / Păpuși / Marionete (clasa prof. univ. dr. Aurelian Bălăiță și lect. univ. dr. Anca Zavalichi), iar în prezent se află în anul al II-lea de Master la Artele spectacolului (clasa prof. univ. dr. Ciprian Huțanu). Am mai urmărit-o în spectacolele de licență – Pană de automobil, coordonator Laura Bilic, Oscar și Tanti Roz, regia Aurelian Bălăiță. În timpul studenției a colaborat cu Naționalul ieșean la spectacolul Goldberg Show – Facerea lumii și alte întâmplări, regia Mihai Mănuțiu și cu trupa de teatru Marionette Show (în echipa căreia se află în continuare). (Ivona Lucan)
Ivona Lucan: Recent, ai avut premiera spectacolului de disertație Râs nervos, adaptare după piesa omonimă a dramaturgului american Christopher Durang. Ce te-a motivat să alegi acest text?
Mari Dumitrache: Aveam nevoie de un text care să mă intrige, să mă facă să îmi pun multe semne de întrebare și să mă descopăr pe mine ca actriță. Nu am vrut să am doar un simplu spectacol de disertație, pentru că este foarte ușor să iei primul text care îți pică în mână și să faci repede ceva doar ca să primești o diplomă.
„Frică, panică, îngrijorare”:..
De ce ai optat pentru varianta unei monodrame (inițial, piesa având două personaje, un el și o ea), one-woman show?
Trebuia să îmi recapăt încrederea în mine! Puteam să aleg un coleg și să fac un spectacol, dar așa nu evoluam. Dacă nu alegeam acum această variantă, nu cred că se întâmpla prea curând. Am vrut să știu că, după cinci ani de facultate, am un spectacol cu care mă pot prezenta la orice casting.
Când ai început să te documentezi cu privire la alegerea textului?
În vacanța de iarnă am conștientizat, faptul că, peste câteva luni o să termin facultatea. Atunci în sufletul meu a fost: frică, panică, îngrijorare! E bine să ai alături un om care să te aducă mereu cu picioarele pe pământ, iar la mine a fost Laura Bilic. M-am relaxat și am început să caut peste tot. Ceea ce m-a făcut să îmi dau seama cu adevărat ce vreau a fost complexitatea personajului.
Cum au primit propunerea coordonatorii (Laura Bilic și Ovidiu Ivan) proiectului tău?
Pentru început în acest proiect am fost doar cu Laura Bilic, dar pe parcurs ne-am dat seama că avem nevoi de acel ,,ochi din afară” și atunci ne-am gândit că Ovidiu Ivan ar trebui să vină în echipa noastră. E minunat să lucrezi cu oameni cărora le pasă cum se simte actorul pe scenă. Încă de la prima întâlnire m-am simțit în largul meu, chiar dacă nu lucrasem niciodată cu Ovidiu. Au avut răbdare cu mine, iar acest lucru era esențial pentru mine.
Povestește-mi despre procesul de lucru pe care l-ați derulat până la ieșirea la rampă. Ai avut momente în care ai vrut să renunți sau ți s-a părut că nu ai ales textul potrivit?
Am știut că textul e potrivit încă de la prima lectură. Cât despre mine… cred că îmi pun cele mai mari piedici! Nu aș fi renunțat neapărat, dar neîncrederea în instinctele mele ca actriță nu mă lăsau să mă dezvolt. La fiecare repetiție aveam impresia că nu voi reuși niciodată să am premiera acestui spectacol. Deși, îndrumătorii mă încurajau, în interiorul meu tot exista puțină frică.
„Cea mai mare frică a mea a fost că nu voi mai fi niciodată pe scenă”
Monodrama este un gen de teatru aparte, din cauza căruia mulți actori îl evită, chiar și cei aflați (teoretic) în pragul unei maturități artistice. Cum este să fii singură pe scenă?
Fiecare actor ar trebui să aibă experiența monodramei, mă bucur că la mine a fost la început de drum. Niciodată nu am crezut că o să îmi fie ușor, cumva eram conștientă de ce o să mă aștepte, dar a fost mai greu decât credeam. Gândul că eram doar eu și publicul (care nu știam cum va reacționa) punea o presiune și mai mare asupra mea. Dar, cum ,,paharul e pe jumătate plin, nu pe jumătate gol” această experiență m-a ajutat să mă descopăr și cu această ocazie am putut să mă bucur cu adevărat de scenă.
Cum ți-ai construit personajul?
Personajul meu trece prin momente foarte grele, poate pentru unii banale, dar pentru el (care nu are parte de nimic bun) aceste întâmplări sunt epuizante. Spre exemplu: după repetiții, mergând spre casă mi-am dat seama că cineva chiar se uita foarte insistent la mine și acela a fost momentul în care am conștientizat cât de înfricoșător este să te urmărească cineva. În fiecare zi priveam toți oamenii din jurul meu ca să îmi dau seama cum sunt ei când se bucură și cum sunt atunci când au o zi proastă. Chiar dacă am avut premiera, eu (tot) continuu să îmi descopăr și să îmi construiesc personajul.
Ce ai descoperit ca actriță, datorită monodramei?
Mi-am dat seama că pot, doar că trebuie să am răbdare și încredere în mine.
Ai mai continua pe linia aceasta?
Da! Este greu, dar îmi place. Sper să am ocazia să continui pe această linie.
Care au fost fricile tale în legătură cu spectacolul?
După ce am jucat spectacolul de licență am avut o pauză de doi ani în care am făcut masterul și am lucrat. Cred că cea mai mare frică a mea a fost că nu voi mai fi niciodată pe scenă. Încă de la prima repetiție mă întrebam în fiecare zi: ,,oare o să se înțeleagă?”, ,,oare voi putea?”. Îmi era teamă de cum voi reacționa când voi fi doar eu cu publicul, nu mai fusesem niciodată acolo…, iar asta mă speria și mai tare.
Cum era Mari Dumitrache la începutul Facultății de Teatru și cum este acum, după aproape cinci ani?
Ei, bine… La început eram optimistă și foarte curioasă de cum o să arate viitorul, iar acum mă bucur de toate lucrurile bune care mi se întâmplă în prezent. Sunt foarte fericită că am ajuns aici!
Care este crezul tău în Artă, ca actor?
Cred că în Artă trebuie să transmiți și să te bucuri. Cred că locul meu este exact acolo unde trebuie să fie. Cred în sinceritate și mai ales în iubirea actorului față de public și de scenă. Cred că in Artă, un actor trebuie să se dezvolte mereu ca să evolueze.
Laura Bilic și Ovidiu Ivan, coordonatorii spectacolului
Laura, te-a provocat propunerea piesei – Râs nervos venită din partea masterandei Mari Dumitrache? Cum a decurs procesul de lucru al spectacolului?
Laura Bilic: Eu sunt pasionată de multă vreme de dramaturgia contemporană și lucrarea mea de doctorat este pe această temă, prin urmare a fost o bucurie să aprofundez, încă o dată, practic ceea ce, la un moment dat, am dezvoltat teoretic. Procesul de lucru a fost unul firesc și lin, în care amândouă am încercat să surprindem și să înțelegem cât mai bine istoria și personalitatea acestui personaj, în dorința de a descoperi teme specifice lumii moderne: lipsa unei comunicări reale și vii între oameni, anxietatea, etc.
Ovidiu Ivan: M-am întâlnit prima dată cu acest text prin 2012 și nu pot spune că am fost cucerit după prima lectură. Am intrat din mers în această horă și primele cuvinte, după ce am văzut aproximativ 15 minute din ce au lucrat Mari și Laura, au fost „Sunt convins! Acum văd potențialul”. A fost o căutare și un lung exercițiu de virtualizare a posibilelor reacții ale publicului și acest episod a fost, părerea mea, cel mai interesant. Personajul are o dinamică psiho-afectivă foarte sprintenă și coregrafia asta internă nu e întreținută doar dinăuntru, evident urma să fie influențată de feedback-ul imediat al spectatorilor. Mari este foarte capabilă și foarte muncitoare și dă dovadă de anduranță în repetiții, calitate din ce în ce mai rară. Nu se menajează, e pe combustie și asta te inspiră și te energizează și pe tine. Cu Laura am fost coleg de facultate și pot spune că avem un limbaj comun și că ne completăm frumos la lucru. Hai la cât mai multe proiecte împreună!
Cum a fost trecerea masterandei de la registrul animației spre cel al dramei?
Ovidiu Ivan: Am văzut-o o singură dată în spectacolul ei de licență, spectacol coordonat tot de Laura, și am văzut pofta de joacă. Foarte multe nu pot spune în acest sens, Laura e mult mai în măsură.
Laura Bilic: Eu am predat Actorie la clasa din care a făcut parte Mari, prin urmare, pentru mine nu a fost nicio trecere. Ca masterandă, Mari a fost același actor (cu care am fost obișnuită) muncitor, vesel, care nu se lasă până nu îi iese ceea ce își propune. Îmi aduc aminte cu drag de o Katarina puternică și de o energie molipsitoare, în examenul Shakespeare, sau de carismaticul Avocat al apărării din examenul de licență, Pană de automobil de Fr. Dürrenmatt.
A cui a fost ideea de a miza pe transpunerea textului lui Christopher Durang în monodramă și care a fost motivul alegerii?
Laura Bilic: Propunerea textului și ideea monodramei au venit din partea lui Mari, deoarece și-a dorit să treacă în anii de școală și prin experiența actorului singur pe scenă, iar eu am susținut-o din toată inima!
Ovidiu Ivan: Mari e de vină! Căuta o partitură dificilă, complexă și a găsit ce căuta. Eu mă bucur că nu tratează comod lucrurile. Sper ca acest spectacol să aibă o viață cât mai lungă, deoarece se va modifica în timp. Ea are o mare responsabilitate, și anume, aceea să nu rămână într-o structură descoperită la repetiții, ci să-l redescopere la prezent, continuu.
