Călin Ciobotari
Din când în când, actorii își lasă deoparte personajele pe care le interpretează și își asumă un alt rol, instituțional: acela de regizor. De cele mai multe ori, rezultatele sunt discutabile, la limita acceptabilității, însă există și reversul medaliei, al unor reușite demne de apreciere. O astfel de reușită este spectacolul Năpasta de la Teatrul Național „Vasile Alecsandri” Iași, în regia lui Adi Carauleanu. Actorul-regizor nu este la prima întâlnire cu această unică dramă a lui Caragiale (asta dacă nu citim și comediile într-un registru al dramaticului, aspect semnalat în spațiul românesc de Alexa Visarion): a lucrat pe text cu studenții de la Actorie, pe vremea când era profesor la Facultatea de Teatru, dar și cu ocazia unui spectacol pe care l-a făcut cu ani în urmă la Teatrul botoșănean. Acum a considerat oportun să reia Năpasta pe scena Naționalului ieșean, contând pe o distribuție foarte bună, dar și pe vandabilitatea știută a oricărui titlu din opera lui Nenea Iancu.
Spectacolul, să o spunem dintru început, nu este unul „de regie”. Nu se bazează pe vreo mare idee care să răstoarne ceea ce știam despre lumea lui Dragomir și a Ancăi, nu conține explicite „aduceri la zi”, nu operează cu imagini memorabile sau cu vreo stratificare de sensuri surprinzător decupate din Năpasta. Fără a fi clar datat, spectacolul lui Carauleanu putea fi valabil și acum jumătate de secol, la fel cum este valabil și azi. E o lectură onestă, fără inutile ocolișuri, precisă și esențializată, cu accentul pus pe revelarea poveștii și a unor ecuații de natură psihologică. E o simplitate foarte sănătoasă în acest mod de raportare la Caragiale, cu o poeticitate realistă traversând de la un capăt la altul cele 90 de minute de Năpastă. Se lucrează în schimb, foarte mult, pe „fișa postului” fiecărui personaj și pe relațiile dintre ele. La acest capitol, armătura este solidă, iar actoria e la un nivel înalt.
Decorul e convențional, având ca material de bază lemnul, trimitere la pădure, element major în lectura regizorului, subliniat chiar din titlul spectacolului: „…și era pădurea singură”. Neasumat prin semnătură de creație în afișul spectacolului, decorul redă interiorul unei case țărănești, fără excese de arhaicizare, dar și fără vreun element care să lege trecutul de prezent. Este acel tip de atemporalitate pe care îl cultivă baladele populare românești ce furnizează crusta de eternitate a unor întâmplări ce pot fi reluate la nesfârșit. Frânturi de doină alcătuiesc fundalul sonor, intensificând discret, dar ferm, tensiunea psihologică și întoarcerea către sine a personajelor.
Relația cu sine și etalarea derivelor interioare constituie, de altfel, provocarea majoră a actorilor din distribuție. Diana Chirilă își tratează personajul într-o cheie destul de modernă. Costumul pe care i-l creează Rodica Arghir e mai degrabă urban decât rural; uneori ai tendința să vezi în Anca o doamnă tocmai întoarsă de la slujba de duminică, alteori o voce generică a feminității revoltate. Diana reușește, însă, să surprindă tumultul de adâncime al acestei femei care, timp de nouă ani, trăiește cu gândul răzbunării. Mai degrabă construit în forță, personajul avea nevoie cred de un mai evident plan secund al fragilității, al vulnerabilității. Oricum, este cel mai bun rol în care am văzut-o pe Diana Chirilă până acum.
Prim planul îi aparține, însă, din punct de vedere actoricesc, lui Călin Chirilă care, în Dragomir, ne arată datele de fond ale unui mare actor. Năpasta lui Adi Carauleanu nu îl demonizează pe ucigașul lui Dumitru, ci recuperează tocmai umanitatea torturată de remușcare și frică. Asemenea unor Erinii năprasnice, întâmplările trecutului îl urmează oriunde s-ar duce, orice ar face. Dragomir își motivează crima prin dragoste, iar Călin Chirilă apasă, în finalul spectacolului, pe acest atu al personajului său: a face totul în numele unei iubiri. Pe de o parte tragic, pe de altă parte personaj cu profil romantic, dar și recognoscibil ca sută la sută românesc, acest Dragomir, atât de personal și de autentic, rămâne, cel puțin pentru mine, unul de referință.
În rolul nebunului Ion, Emil Coșeru aduce în scenă natură, poezie, delicatețe umană, suferință, spiritualitate. E o bijuterie de personaj, construit cu duioșie și căldură. Seninătatea lui Ion, luminozitatea pe care Coșeru o așază în personaj, emoțiile puternice pe care acesta le transmite publicului, modul în care nebunia se întâlnește cu cea mai crudă luciditate – sunt încă o probă a actoriei de înaltă clasă, dar și a accesului la o profundă cunoaștere a omenescului. În fine, Andrei Sava, într-un Gheorghe cu vagi ecouri de Rică Venturiano, e mai degrabă un contrapunct comic, cu tendință caricaturală. Disponibilitatea lui afectivă, apartenența lui la un conflict pe viață și pe moarte meritau un contur ceva mai pregnant.
Făcut cu buget mic, dar reîntorcându-se la actor și la text, Năpasta ieșeană rămâne un spectacol valid, cu speranță de viață lungă în repertoriul Teatrului. Merită văzut și, de ce nu, revăzut…
Teatrul Național „Vasile Alecsandri” Iași – Năpasta (…și era pădurea singură…), de I.L.Caragiale. Un spectacol de Adi Carauleanu. Costume: Rodica Arghir. Distribuția: Călin Chirilă (Dragomir), Diana Chirilă (Anca), Emil Coșeru (Ion), Andrei Grigore Sava (Gheorghe). Data vizionării: 31 ianuarie 2021
