Molima Stalin ( și toate celelalte )

despre mecanica nevăzută și humanoidă a nenorocirilor pămîntești

Zilele acestea s-au împlinit iar niște ani de la moartea unuia dintre cei mai abominabili călăi genocidari ai omenirii : Iosif Giugașvili. Adică Stalin. Adică omul din cauza căruia au murit, direct sau indirect, adesea în chinuri grele, cîteva zeci de milioane de oameni. Un călău genocidar care, din cauza bolilor mentale ce băltesc în creierii conducătorilor lumii, nu e pus încă, oficial, așa cum s-ar cuveni demult, alături de tovarășul mezin și camaradul său de nădejde – Hitler.

Cine era Stalin începusem să înțeleg, pe de-a întregul, abia după decembrie 1989. Ce era Stalin am înțeles ceva mai tîrziu. Nu din vreo carte de istorie, sociologie sau politologie, ci de la o femeie în vîrstă, fără doctorat sau bacalaureat. Dar cu un certificat mai greu decît o piatră de moară, scris nu pe o hîrtie, ci scrijelit în mintea multor milioane de oameni nevinovați : deportarea comunistă în pustiurile geroase ale Asiei sovietice.

Anicuța lu’ Vanea lu’ Cozma Darie. Așa i se spunea acelei bătrîne, mică de statură, cu privire ageră și vorbă uneori ascuțită. Sau coana Anica, cum i se spunea mai demult, cînd bărbatul ei era cel mai înstărit gospodar din satul Moșeni, județul Bălți, regatul Romîniei. Sau mămuța, cum îi spuneau copiii și nepoții.

Povestindu-mi despre deportarea ei, acea femeie m-a frapat cu modul în care îmi vorbea despre Stalin, călăul ei, al familiei sale și al altor milioane de victime. Vorbea despre monstrul Stalin nu cu ură, ci cu un fel de resemnare senină, ca despre o nenorocire care se întîmplă de cînd lumea : cutremur, ciumă, inundație, secetă, incendiu. Și nu era nimic din vreun complex Stockholm în calmul resemnat și trist al acelei bunici micuțe și uneori încă îndîrjite, atunci cînd își spunea părerile despre lumea înconjurătoare.

Așa am înțeles, și nu din vreo carte, că Stalin, Hitler, Mao, Pol Pot și restul celor ca ei sînt doar niște erupții îngrozitoare ale infecției din mintea comună a omenirii. La fel cum Ceaușescu, Pinochet, Putin și alții ca ei sînt niște erupții mai mici decît cancerele mentale dinaintea lor. Iar Trump, Merkel, Iohanis, Biden, Macron etc sînt doar niște bube ordinare, pe măsura infecțiilor pe care le vîrfuiesc.

Evident, nu e ușor să acceptăm această mecanică a biologiei sociale. E mult mai la îndemînă să arătăm cu degetul acuzator spre răii care ne conduc, decît să acceptăm că ei sînt doar simptomele Răului care dospește, cu forme și concentrații diferite, în fiecare dintre noi. Doar că realitatea ne dă, implacabil, peste nasul iluziilor sau fariseismului colectiv. Chit că lumea continuă să creadă în lideri răi și supuși buni. Ca și cum deportații în lagărele naziste, în pustiurile Siberiei sovietice sau în Bărăganul romînesc n-ar fi fost turnați, adesea, chiar de vecinii lor. Ori ca și cum multe lucruri din casele acelor deportați n-ar fi fost furate, pe urmă, de oamenii rămași în satele sau orașele celor urcați cu de-a sila, noaptea, în vagoane pentru vite. Sau ca și cum casele celor deportați n-ar fi fost ocupate apoi , fără nici o apăsare, de bunii creștini care le spuseseră camarazilor gestapoviști sau tovarășilor securiști cine sînt dușmanii poporului și ai luminosului viitor nazist ori comunist.

Desigur, asta nu înseamnă deloc că trebuie să-i inocentăm pe Stalin, Hitler, Mao, Pol Pot, Ceaușescu, Pinochet etc. Ci doar că, dacă putem, nu strică să facem un pas într-o parte, încercînd să vedem mecanismul mai puțin vizibil al lucrurilor care ni se întîmplă. Oricît ar părea de bizar și de greu de acceptat, marii monștri ai istoriei sînt doar niște pîrghii strivitoare și cvasi-mecanice ale istoriei umane. La fel cum Aristotel, Budha, Isus, da Vinci, Copernic, Bach, Einstein etc sînt niște întîmplări bune și deloc întîmplătoare.

Dar asta e deja, într-un fel, altă poveste. Așa că Șeherezada, văzînd norii zilei, tăcu.

Lucian Postu