despre sălbăticirea centenară a tribului romînez
Recunosc, am aflat cine e Gheorghe Donici căutînd pe internet informaţii despre atacul de cavalerie de la Robăneşti. ” Şarja de la Robăneşti „, cum i se mai spune acelui atac sinucigaş al cavaleriştilor români.
Atunci, în Primul Război Mondial, militarii din subordinea căpitanului Filitti au murit aproape toţi, atacînd călare, în galop, inamicul german, sub tirul mitralierelor, în frunte cu comandantul lor, care se oferise voluntar pentru acea misiune.
Dar nu această moarte colectivă e lucrul cel mai şocant din atacul de la Robănești. Fiindcă printre cei morţi se afla şi un militar atipic : sergentul în rezervă Gheorghe Donici, veteran al Războiului de Independenţă din 1877-1878. Care, la 67 de ani, se înrolase ca voluntar şi în războiul început de armata română în 1916. Şi tot ca voluntar ceruse să participe, călare, la atacul care i-a adus moartea, în luna noiembrie a anului 1916.
Dar nici măcar aceste detalii, absolut surprinzătoare, nu sînt partea cea mai şocantă a acestui episod de război. Dacă aţi crezut cumva că Gheorghe Donici era un moşneag de la ţară, un fel de moş Ion Roată oleacă mai nebun, care s-a dus să moară în război, în loc să stea liniştit acasă, cu baba lui, aflaţi că v-aţi înşelat, Cum m-am înşelat şi eu : Gheorghe Donici nu era ţăran, ci boier. Şi nu unul oarecare, fiindcă fusese deputat, senator şi şef al judeţului Bacău.
Pauză de respiraţie. Şi de înghiţit nodul din gît.
Ştiu, nu e nici un film despre acest moşneag nebun, ori despre atacul în care a murit, ca un fraier din filme. Ba chiar mai fraier, fiindcă despre el nu s-a făcut nici-un film. Sînt cîteva străzi care poartă numele acestui ciudat din Bacău, dar, serios, cine naiba mai ştie cine a fost ăsta, cum îi zice … Gheorghe Donici … ? Sau poate o să-mi ziceţi cumva că un profesor de istorie v-a spus cine a fost şi cum a murit sergentul în rezervă Donici I. Gheorghe ? Cu studii la Liceul ” Louis le Grand ” din Paris, by the way.
Dacă nu ştim cine e Gheorghe Donici şi n-am aflat asta nici de la şcoală, nici din filme, ăsta e doar vîrful bubei. Fiindcă rădăcina bubei e mult mai adîncă : degenerarea noastră ca presupus popor. Un presupus popor care nu doar că nu mai produce oameni ca Gheorghe Donici, dar nici măcar unii care să-i ajungă la genunchi. Sau, cînd astfel de oameni apar, ba încă ne sînt şi contemporani ( Paul Goma e exemplul cel mai clar ), noi habar n-avem că există, ori îi tratăm cu sictir suveran.
De asta îmi vine să vomit cînd aud leorbăiala gonflabilă de 1 decembrie, inclusiv cea a militarilor plini de stele şi pensii babane. Generali cu salarii grase, care nu merită nici să-i şteargă cizmele sergentului în rezervă Donici I. Gheorghe.
Cum nu merităm nici noi, cei mulţi, care trăim, mai bine sau mai rău, de pe urma unora ca moşneagul rezervist din Bacău. Fiindcă pămîntul prin care scurmă poporul nostru de rîme a fost hrănit cu cadavrele acelor morţi anonimi. Care n-au avut nimic mai bun de făcut decît să crape de glonţ sau de tifos, în loc să-şi vadă de viaţa lor.
Da, ştiu, sună patetic. Dar e adevărat. Și are legătură cu explicaţia patologiei endemice în care trăim : ne jeluim că ne-au năpădit omizile, păduchii şi tot soiul de lighioane, fără să acceptăm că noi, toţi, facem parte din diagnostic.
Nu, nu e vorba de poveşti de război. Fiindcă oamenii din vremurile de război sînt tot aceia din vremurile de pace dinaintea războiului. Doar că în vremurile de război se vede mai bine ce fel de oameni sînt cei din vremurile de pace.
Nouă, din păcate, nu ne mai trebuie nici un război ca să aflăm.
Lucian Postu
Lucian Postu este publicist şi consultant politic, PR & media. A fost corespondent BBC şi Radio Europa Liberă , consultant BBC pentru Republica Moldova şi editorialist al mai multor publicaţii ieşene. Foloseşte ortografia recomandată de Institutul de Filologie ” Al. Philippide ” din Iaşi, cu excepția cuvîntului ” romîn ” și a derivatelor sale.
