despre oamenii buni și sfîrșitul lor nemeritat
Nu, cel înmormîntat azi n-are vreo legătură cu serviciul medical de urgență care l-a făcut celebru pe doctorul Arafat. Antrenorului de fotbal Gheorghe Mulțescu i se spunea, de multă vreme, SMURD , fiindcă avea un obicei intrat în folclorul tribunelor : se ducea periodic să resusciteze echipe care nu prea mai respirau, încercînd să scape de retrogradare ori să promoveze în prima divizie.
Da, oricît v-ați mira, dacă nu sînteți printre fanii stadioanelor, Gheorghe Mulțescu nu era politician, artist sau campion ,, en titre ,, , ci antrenor de fotbal, și nu unul dintre cei despre care se scrie zilnic. Dar, cu toate astea, cred că moartea lui merită mult mai multe gînduri și cuvinte decît dacă ar fi murit vreo celebritate de serviciu. Fiindcă, așa cum se întîmplă de cînd lumea, sarea pămîntului nu stă niciodată în capul mesei.
Iar domnul Gheorghe Mulțescu a fost, cu asupra de măsură, parte din ceea ce o vorbă de demult numea ,, sarea pămîntului ,,. Nu fiindcă a fost un fotbalist excelent. Nu fiindcă i-a dat campioanei Europei, în anii ’80, un gol de poveste, de la vreo 40 de metri, gol pe care îl țin minte de atunci. Plus încă un gol, la Hamburg, ca să fie. Ori fiindcă a jucat în echipa națională, sau a cîștigat campionate și cupe ale Romîniei. Toate astea sînt doar detaliile eminente din jurul esenței a ceea ce a fost domnul Gheorghe Mulțescu : un om bun. Un om onest, prea onest, mai ales pentru lumea fotbalului și pentru lumea de dincolo de stadioanele romînești.
Începînd să joace în prima divizie la o echipă minerească, unde era celebru ,, măcelarul ,, rupător de picioare Gogu Tonca, Gheorghe Mulțescu putea ajunge ușor un cotonogar de cartier, un ghiolban agresiv, care, după cum zice o vorbă a tribunelor fotbalistice, lasă să treacă mingea, nu și omul. Numai că tînărul Gigi de la Jiul Petroșani a ales să fie domnul Gheorghe Mulțescu, adică un mijlocaș inteligent, tehnic și corect, care își folosea în primul rînd mintea, apoi mușchii. Dacă vi se pare că e puțin lucru să nu intri în turma bovină ori în haita sălbatică, alegînd o viață bipedă, atunci evident că n-aveți habar ce e o dublă fractură, ori cum se aude un os rupt pe terenul de fotbal, îndoit la 90 de grade.
Ca și în alte cazuri, am înțeles tîrziu cine era , de fapt, omul Gheorghe Mulțescu, dincolo de fotbalistul și antrenorul care purta acest nume. N-am fost fan al echipei lui de suflet, Dinamo București, și nici un microbist ,, apucat ,, , care să știe cum dorm fotbaliștii ori ce meniu preferă. Dar n-am putut să nu observ bunul simț evident al lui Gheorghe Mulțescu, atunci cînd era prezent la emisiunile sportive. Plus lucrurile serioase pe care le spunea, pe un ton așezat, departe de mahalagismele penibile de care e plin fotbalul romînez. Iar felul în care a sărit să ajute la greu, de atîtea ori , fără pretenții, echipa lui de suflet, îl făcea să pară un soi de preot în trening, venit să scape de focul iadului păcătoșii de la Dinamo.
Fiindcă a activat la clubul Ministerului de Interne, la înmormîntarea lui Gheorghe Mulțescu a fost prezentă și o gardă de onoare, ca pentru un ofițer în rezervă, cum erau mulți dintre sportivii dinamoviști. Dar asta e doar o formalitate mecanică. Într-o lume ceva mai bună ca asta a noastră, cei precum domnul Gheorghe Mulțescu ar merita o gardă de onoare mult mai adevărată. Și nu doar la înmormîntare.
Fotbaliștii de la Dinamo, porecliți ,, cîinii roșii ,, , au o deviză celebră : ,, Cîine pînă la moarte ! ,, . Fără a înceta o secundă să fie dinamovist , Gheorghe Mulțescu a fost mult mai mult : pîine pînă la moarte. Sună patetic, știu, dar un turc care a plîns minute în șir, după ce a aflat de moartea fostului său șef și prieten, v-ar putea spune de ce e o vorbă patetică, dar adevărată.
Numai că lumea în care trăim e așa cum e. Gheorghe Mulțescu a fost un fotbalist care n-a fumat, n-a băut excesiv și n-a pierdut nopțile aiurea, dar a murit avînd Alzheimer, la 72 de ani, de la o pneumonie agravată. Iar toate vorbele frumoase care se spun acum despre el, inclusiv în străinătate, nu pot face nimic ca să schimbe moartea lui nemeritată. Și nici viața lui, care n-a fost chiar foarte generoasă cu el. Cum am mai zis, sarea pămîntului nu stă niciodată în capul mesei. Poate doar la mesele de pomenire.
Da, sfîrșitul terestru al domnului Mulțescu seamănă, cumva, cu filmul despre moartea domnului Lăzărescu. Doar că pe el nu l-a omorît atît nepăsarea medicală, cît cea generală. Care omoară mai mulți oameni decît războaiele, molimele și vaccinurile făcute ca la abator.
La ce bun toate aceste vorbe ? Un moldovean mort demult zicea așa : ,, ca să se știe ,, . Da, nu e mare lucru, asta n-o să îndrepte cumpăna lumii. Doar o să ne ajute, eventual , să nu ne sălbăticim de tot, pe stadioane sau în afara lor, știind că domnul Gheorghe Mulțescu, cel care i-a dat gol campioanei Europei, de la 40 de metri, putea să fie un rupător de picioare.
Dar n-a fost.
Lucian Postu
