Alexa Visarion
– Uite , ia-o …m-a privit zâmbind și mi-a întins o fotografie. E ultima pe care o am, am păstrat-o pentru tine . Am luat-o și am citit sub chipul actorului autograful: „Hai, mă, odată și chinuiește-mă! Mircea Albulescu”. M-a privit din nou și, strângându-mi mâna, a șoptit: Nu mă uita… Aștept.
Eram la Cluj, el cu premiera unui film, eu repetând la Teatrul Național. Simplu, pe stradă cu fotografia lui în mâna, din emoție s-a născut un legământ. Îl văzusem pe scenă la Teatrul de Comedie în spectacolul Troilus și Cresida și pe scena Izvor de la Bulandra în Victimele datoriei. Filme, nenumărate filme. Apoi pe scena mare a Naționalului a fost Danton-ul lui Camil Petrescu. Era marele Mircea Albulescu, respectat și aplaudat pentru arta sa.
Prima noastră întâlnire a fost la radio. Debutasem la teatrul radiofonic cu ceva timp în urmă și acum propusesem un text peruan, Traversarea Niagarei, de Alonço Alegria, tradus de Alicia Saco și George Banu. Minunată și inedită realizare dramaturgică în premieră în România. Două personaje. Invitați în distribuție: Mircea Albulescu și Virgil Ogășanu. Versiunea radiofonică pe care o construisem solicita un regim de pregătire și o perioadă de înregistrare mai îndelungată de care nu puteam beneficia din cauza repetițiilor la teatru din acea perioadă ale lui Virgil Ogășanu. Soluția era una singură, să amânăm realizarea spectacolului. Dar când? Mircea Albulescu urma în câteva zile să înceapă un nou film în regia lui Manole Marcus. Proiectul meu era în pericol și din altă cauză – studioul de înregistrare planificase imediat dupa timpul alocat finalizării versiunii spectacolului nostru o altă înregistrare. Am hotărât să renunț.
– Nu a strigat Mircea. Înregistrăm totul într-o zi, într-o noapte...
– E imposibil! a spus inginerul de sunet George Buican.
– Daca Alexa vrea și crede în noi, se poate… Hai, la treabă…
Atunci am simțit pentru prima dată energia, dăruirea și puterea îndârjită a maestrului când era vorba de profesie. Până târziu în noapte am repetetat, am înregistrat, am corectat, am schimbat, am reluat și, spre trei, în dimineața zilei de miercuri, aveam materialul brut pentru fonotecare. Eram istoviți, dar cu slipiri de bucurie în ochi. Nu credeam nici unul că vom termina.
– Trebuia să -i agățam pe cei de aici, de la radio, cu înregistrarea asta, ca să nu poată să ne oprească. Iubim spectacolul ăsta despre artă și artiști, despre calea nesigură a… A tăcut. Lăcrima. Mi-au obosit ochii citind aici la microfon atâtea ore…
Așa ne-am cunoscut. Am băut un ceai, am mulțumit tuturor, tehniceni, redactor și cu adâncă recunoștință lui George Buican. Cu Mircea si Virgil urma să ne vedem la un pahar cu taifas într- una din serile lor libere. Dar, din păcate nu s-a găsit seara aceea pentru noi trei… Prietenia însă a prins rod.
Prima noastră întâlnire pe scândura sacră a scenei am avut-o la teatrul Odeon. L-am invitat pe Mircea să joace rolul principal Nil, alături de Dorina Lazăr, Ion Vâlcu, Irina Mazanitis, Gelu Nițu și Jeanine Stavarache, în Echipa de zgomote a lui Fănuș Neagu. Un prim spectacol cu acest text-parabolă a unei existențe de turmă și a strigătului înăbușit de revoltă mi-a fost interzis în 1970, după vizionarea de la Teatrul Nottara. Găsisem acum o soluție ca să includem piesa în repertoriul teatrului.
Respectat și dorit cu sinceritate de întreaga distribuție, Mircea Albulescu a potențat valoric munca noastră reușind prin colegialitate să stimuleze interpretarea spre performanță. Lucram excelent cu el, era tandru și plin de căldură în relațiile cu ceilalți actori, știind să accepte cu delicatețe de multe ori stângăciile unora.
Într-o repetiție, cu umor, s-a adresat unei actrițe prea dornică să se impună:
– Auzi, iubito… Nu mai juca cu curu` strâns… Înțelegi… Eliberează-te de ceea ce știi… Hai să încercăm încă o dată ce vrea Alexa de la noi.
Actrița a roșit, dar l-a aplaudat.
Înghițitorul de săbii ne-a înnobilat cariera. Filmul, un memento despre demnitatea artistului față în față cu sine, față în față cu o lume tulbure, față în față cu demența de zi cu zi a unor impostori… Eram în anul 1981. Filmul avea sonorități de recviem.
Mircea Albulescu mi-a spus:
– M-ai încoronat cu un rol de carieră.
- am bucurat și l-am îmbrățișat strâns, strâns de tot.
Unul din criticii de renume în cinematografia noastră, D. I. Suchianu scria: „Poate e ceva extraordinar în petrecerea de la Clubul ofițerilor unde domnul colonel, șeful garnizoanei, își ia puteri de Dumnezeu (…) Bineînțeles, toate acestea înnecate în violentă cruzime. (…) La această ostășească sindrofie, în vederea vizitei generalului, au fost invitați și o duzină de mutilați. De ce? Întreabă unul din ofițeri. Ca imbold, răspunde alt ofițer. În materie de umor negru nu se poate inventa ceva mai frumos”.
Într-o lume stăpânită din ce în ce mai mult de imbecili, singura șansă a artei este să reziste și să continue. Filmul a fost supus unor vizionări agresive timp de opt luni. Generalul Gomoiu, șeful politic al Armatei Române, a amenințat că dacă filmul nu este oprit imediat va raporta comandantului suprem tov. Nicolae Ceaușescu situația și acesta sigur îl va interzice.
Mircea Albulescu a fost prezent la fiecare vizionare… Cu dibăcie, umilință, curaj și insistență a luptat ca filmul să treacă de comisia ideologică. Dumnezeu ne-a ajutat.
La premieră, pe scena cinematografului Scala, întreaga echipă de creatori: Mircea Albulescu, George Constantin, Victor Rebengiuc, Ștefan Iordache, Mitică Popescu, Leopoldina Bălănuță, Tamara Buciuceanu, Octavian Cotescu, a dedicat filmul In memoriam Toma Caragiu. Una din ideile filmului, strigătul final, disperat și tragic al copilului, după moartea maestrului, era un ultim semnal violent în durere, împotriva obtuzității, indiferenței și disprețuirii valorii umane.
Au trecut anii și viața ne îmbătrânise. Aveam o întâlnire fixată la ora 11, acasă la el. Vin întotdeauna mai devreme. Mă plimbam prin fața blocului. Îl așteptam. L-am zărit ieșind de la farmacia de lângă Teatrul Nottara. Se grăbea, mergând cu dificultate spre trecerea de pietoni ce traversează în acea zonă bulevardul Magheru. Circulația era infernală în acea zi de vineri. Și, firesc, roșu pe semafor pentru mașini, verde pentru trecători. I-am făcut semn cu mâna de pe trotuarul unde mă aflam și spre care se îndrepta încercând să se grăbească. Nu întârzia niciodată. Nu prea reușea să își potrivească pașii. Ceilalți treceau grăbiți pe lângă el. Era la un pas distanță de mijlocul trecerii de pietoni. Deodată semaforul trece pe galben și în câteva clipe pe roșu. Se aud claxoane ce vin în viteză din ambele părți. Claxoane violente, isterice. Încearcă să se grăbească. Nu poate. Se poticnește.
Cineva la volan, cu fereastra deschisă, îl înjură, un altul, claxonând, strigă:
– Tu-te-n cur pe mă-ta, hodorogule,!
Claxoane
– Mișcă, globă!
De pe trotuarul de lângă Nottara un tânăr râde:
– E beat, uite cum merge, e pulbere.
Un alt șofer nervos:
– Te bagă-n pușcărie nevinovat boul ăsta. Mergi, băăăă! Uite, s-a oprit idiotu’.
Mircea Albulescu ridică încet brațul făcând semn de iertare. Pare a șopti:
– Nu pot… Nu mai pot…
La fel ca în secvența cu George Constantin în care marele scamator Michel Gherlaș era îmbătat cu forța și umilit de o întreagă garnizoană isterizată de ordinele colonelului Măruță. O doamnă:
– Nu vedeți ce are la mână? E drogat.
La brațul lui Mircea era o branulă pentru tratamentul pe care îl urma. Un BMW frânează brusc lângă picioarele lui:
– Băăă, e artistul ăla, Albulescu… E beat, nu înțelege nimic.
Din nou roșu pentru autovehicule. Mircea se întoarce năucit neștiind în ce parte să o ia… Strigă:
– Iertați-mă! Nu pot mai repede. Iertați-mă! M-au lăsat picioarele.
Cineva de pe trotuar se repede și-l împinge să iasă din trafic. Claxoanele au verde.
– Ești bătrân maestre. Stai acasă.
-Da. Așa e… Acasă…
Un altul care a privit incitat această scenă:
– Cum zici că-l cheamă?
Doamna:
– Mircea Albulescu, actorul de la Teatrul Național și era în filmele dinainte.
– Aaa? Da e cam trecut.
Altul:
– Dă-l în mă-sa, că are bani destui. Iese la plimbare ca boieru când lumea muncește.
Am ajuns lângă el, îl iau ușor de braț și mergem spre blocul Eva unde, la etajul 6, locuiește de o viață. Când ajungem la interfon vrea să formeze numărul. Îl întreb:
– E cineva sus? E Matei la tine?
Retrage mâna repede.
– Nu, nu e nimeni, dar am uitat…
Deschide cu greutate ușa.
– Știi când mi-ai adus scenariul ăsta nou, Ana… și ai sunat la interfon?
– Dormeai sau ce s-a întâmplat atunci?
– Nu, am ridicat receptorul, dar nu mi-am amintit cine ești. Câteva clipe am uitat cine ești. Râde stins. După aia mi-am amintit imediat, mi-am amintit și autograful pe care ți l-am dat pe fotografie: Hai, mă, odată și chinuiește-mă! Atunci, la Sibiu…
– La Cluj
– Știam, dar am glumit. Nu uit totul…
Intrăm… Liniște, singurătate. Pe pereții livingului, lucrări de Mirel Zamfirescu, Chirnoagă, un Piliuță, un Bălașa… Undeva, într-un colț al încăperii, afișul de la Înghițitorul de săbii și alături portretul lui, creat în timpul filmărilor cu har și dragoste de Daniela Codarcea. Pe comoda de sub portret, caietul program de la musicalul Zorba de pe Broadway cu Anthony Quinn și Lila Kedrova, regizat tot de Michael Cacoianis. Aceeași echipă care a ființat filmul Zorba Grecul. Pe acest program, pe copertă, poza lui Anthony Quinn, care la rugămintea mea, după ce mi-a văzut filmele, a scris câteva cuvinte calde, actorilor. Era înainte de Crăciun și am vrut să-i bucur oferindu-le autograful starului american. Mircea Albulescu a fost singurul care a publicat această pagină a programului în revista Cinema.
–Ți-am spus. E rolul carierei mele! Am făcut zeci de filme, dar Gherlaș e rolul meu sfânt. Știi când am înțeles acest lucru? În ultimele săptămâni ale Mioarei (soția sa). Eu îi pansam rana operației care supura. Și ea, cu un surâs abia ținut pe chip, mi-a spus: Vezi, acum te-ai făcut bărbat de casă… Nu mai alergi după fetele îndrăgostite de tine…
Încercăm să zâmbim. Câtă durere e în zâmbetul unui om… atunci, înainte de…
– Dragul meu, am pregătit pentru Veronica ta minunată două cărțulii cu poeziile mele. Sper să se regăsească în unele versuri.
– Bine, se va bucura.
Am tăcut. Mult. Mult de tot. Doar claxoanele de pe Magheru tulburau tăcerea noastră.
– Știi, aș fi vrut să-l joc pe Lear cu tine după Înghițitorul
– Și Ștefan Iordache se gândea la rol.
– Da? Cred că el e mai bun. Uite, am notat aici ce ne-ai spus nouă, actorilor, la Odeon. Deschide un caiet:
– Citește!
– Arta este un act personal împotriva uitării, o luptă împotriva morții. Shikibu Murasaki (n.977- d.1016) – Povestea lui Genji
Sfințenia, asta e viața … Spun mereu în singurătatea mea aceste cuvinte… Dar oare așa să fie? Sau e doar replica unui actor? Sau poate e rugăciune de iertare în altarul gândurilor… Tu ce zici?
