Liviu Antonesei
La sfârșitul lui mai 1971, poate la începutul lui iunie, mă duceam în vizită la prietena mea de atunci. Când am ajuns în dreptul librăriei „Mihai Eminescu”, care se afla la parterul clădirii aceleia interesante de lângă hotelul „Continental”, am văzut aglomerație înăuntru…
Mihai Ursachi este primul poet pe care l-am cunoscut, de fapt chiar primul scriitor în general. Asta nu înseamnă că nu mai văzusem scriitori pe viu, cu prilejul diverselor evenimente culturale, dar asta se întâmpla de la distanță, mai mare sau mai mică, și fără a schimba vreo vorbă sau măcar un salut. Iar întâlnirea cu Mihai a fost cumva pregătită. Cu un an înainte, citisem volumul său de debut, Inel cu enigmă, adus de mama, care era atașata noastră culturală, de la lansare, cu autograf. L-am citit de mai multe ori, de altfel, după aceea, mi-a plăcut foarte mult, era diferit de ce mai citisem eu din poezia contemporană, nu foarte mult în fapt. Am și acum exemplarul acela din carte, cum am toate cărțile lui, cele antume cu autograf, pentru mine. Mult mai târziu, pe când eram demnitar, am intrat și în posesia unui alt exemplar din Inel cu enigmă, pe care un funcționar l-a găsit în arhiva județului și mi l-a adus. Acesta purta o dedicație, cât se poate de convențională, pentru prim-secretarul PCR județean din acea perioadă. Cum nu știam dacă după lungul interludiu american mai avea cărțile sale, am vrut să i-l dau, dar nu l-a dorit, mi-a spus să-l păstrez că poate va valora mult un volum de Ursachi cu dedicație pentru un prim-secretar comunist! Îl păstrez și acum, dar nu-l vând! Aș aminti că acel Miu Dobrescu, ca și Iliescu, următorul, aveau ceva lustru cultural. Nu știu dacă din pornire lăuntrică sau din instinct politic, Iașul era totuși un oraș cultural, participau la lansări de carte, vernisaje, concerte, premiere etc.
Scriam că întâlnirea cu Mihai a fost cumva pregătită, dar asta nu înseamnă că nu s-a petrecut din întâmplare. La sfârșitul lui mai 1971, poate la începutul lui iunie, mă duceam în vizită la prietena mea de atunci. Când am ajuns în dreptul librăriei „Mihai Eminescu”, care se afla la parterul clădirii aceleia interesante de lângă hotelul „Continental”, am văzut aglomerație înăuntru, un public numeros și câțiva vorbitori. Am citit afișul de pe ușă și am văzut că se lansa volumul Missa Solemnis de Mihai Ursachi. Am intrat, am dat din coate și am ajuns destul de aproape de grupul vorbitorilor. Am văzut că oamenii cumpărau cartea, am făcut același lucru și între timp s-au terminat discursurile și s-a aplaudat. M-am așezat spre capătul cozii pentru autografe. Când mi-a venit rândul, i-am întins cartea. Mi-a semnat-o, fără dedicații, dată etc. Am exemplarul la îndemână, cerneala verde s-a decolorat aproape de tot, doar cu lupa pot vedea semnătura în clar. Mi-am învins timiditatea de atunci, i-am mulțumit și i-am spus că am citit Inel cu enigmă. Și-a ridicat privirea spre mine și, pe tonul acela mirat ceremonios pe care aveam să-l regăsesc de atâtea ori după aceea, mi-a spus, citez aproximativ, dar mă tem că destul de exact: „A, tinere domn, ai citit Inelul cu enigmă? Înseamnă că ești pregătit pentru cartea asta”. Probabil n-am vrut să-mi pierd pregătirea, pentru că am început să citesc imediat ce-am ieșit din librărie și, în loc să mă duc spre prietena mea, am luat-o citind spre casă. Am citit-o până la capăt fără pauză, am recitit-o, apoi am luat-o în mână și m-am dus la prietena mea, căreia i-am citit-o cu voce tare și precipitată! Așa a decurs prima mea întâlnire cu Mihai și acesta a fost efectul imediat, pentru că aveau să fie mai multe efecte!
Mai multe, dar nu imediate! Vreme de vreo doi ani probabil, ne-am văzut întâmplător uneori pe stradă. Îl salutam, îmi răspundea ceremonios, foarte rar se oprea din preumblare și schimbam câteva fraze. Cred că o dată i-am spus că scriu și eu poezii, sau poate m-a întrebat el și eu i-am confirmat. A rămas să-i arăt cândva ce scriu, dar n-am fixat vreun termen pentru asta și oricum nu cred că aveam curaj să-i arăt, îmi dădeam prea bine seama ce tinerești erau încă ale mele. În 1972, am devenit student la psihologie-sociologie și, spre sfârșitul primului semestru, colaborator al revistei „Dialog” la care, la invitația colegului ce-mi va deveni prieten pentru o viață, Mihai Dinu Gheorghiu, am ținut o vreme „Cartea de sociologie”. Nu eram membru al redacției, dar o dată am primit misiunea să-i duc câteva reviste, cred că avea poezii în acel număr, lui Mihai, ceea ce poate să însemne că se știa că ne vedem, deși asta se petrecea încă întâmplător. Cum în copilărie locuisem în „Ralet”, am găsit ușor strada „Dochia” și casa Magistrului, cum deja îi spunea toată lumea, din pricina unei poezii din volumul de debut. M-a invitat ceremonios în casă, m-a servit cu un suc de soc, ceea ce înseamnă că era spre vară, mi-a mulțumit pentru reviste și, pentru că mă uitam atent la cărți, m-a întrebat dacă vreau să citesc Rod de Cezar Ivănescu. Nu știam nimic despre autor, nici despre carte, dar am spus că vreau. Mi-a dat-o și a rămas să i-o aduc duminica următoare acasă. Mi-a plăcut și m-a surprins și cartea lui Cezar, chiar dacă altcum decât cele citite deja ale lui Ursachi.
În duminica următoare, i-am dus cartea, am discutat o bucată de vreme despre aceasta, mi-a dat primele două cărți ale lui Emil Brumaru și am ieșit împreună în oraș, însoțindu-l la plimbarea lui duminicală obișnuită prin centru. Aceste vizite de duminică dimineață și plimbări aveau să devină o obișnuință, aproape zece ani, până când a plecat în America. Cu sincopele de rigoare, când unul sau altul eram ocupați cu altceva sau plecați din urbe. O constantă a rămas și schimbul de cărți, pentru că, la un moment dat, îi dădeam și eu câte ceva de citit. La una dintre plimbări, după cum am povestit deja în textul din volumul dedicat lui Emil, mi-a făcut cunoștință cu Brumaru, după ce-mi prezentase poezia acestuia. Și trebuie să repet ceva ce-am scris: în ciuda reputației de egoist, poate egocentric, Mihai își iubea colegii de generație la fel de mult pe cât îi antipatiza pe cei din generația anterioară. Ca și Cezar, dar nu ca și Emil, care era mai democratic în gusturi. Cezar chiar susținea că generația anterioară a vopsit doar portocala realismului socialist, adevărata schimbare poetică fiind adusă de generația lor. Este foarte posibil ca aceste simpatii și antipatii să mi se fi transmis. Și astăzi încă sunt foarte receptiv la poezia generației 70 – nu doar a cvintetului ieșean Mihai Ursachi, Cezar Ivănescu, Emil Brumaru, Dan Laurențiu și Petru Aruștei, ci în general -, în vreme ce sunt destul de reticent față de cei din generația anterioară, unde accept doar unele volume, unele poezii din alte volume etc.
Acestea sunt câteva amintiri despre Mihai Ursachi, dar pentru a deșerta toată tolba cu poveștile pe care le știu despre el, cu ghidușiile, picanteriile și chiar atrocitățile din ele, ar trebui o carte…
